Mai e ceva?

Capitolul 22 - Penultima zi din an

         A nins din nou ieri... 

          Întregul cartier este acoperit de un strat subţire şi imaculat de zăpadă. Aproape că-mi pare rău că, în curând, paşii grăbiţi ai trecătorilor sau lopeţile harnice ale vecinilor vor strica peisajul de basm pe care încă îl mai pot admira de la fereastră.

         Este ora 5:00... 

         M-am trezit mai devreme să mai învăţ pentru sesiunea care se apropie. Este prima din viaţa mea de student şi deja mă înfioară ideea de a fi în situaţia de a demonstra tot  ce-am învăţat într-un semestru. Şi apoi, nu pot să iau orice notă, părinţii mei ar fi dezamăgiţi şi iar aş auzi-o pe mama bombănind că mai bine dădeam la medicină. În plus... Radu... Faţă de Radu mi-ar fi îngrozitor de ruşine. Privirea lui albastră devine dură ca oţelul, aproape cenuşie când este dezamăgit. Nu l-am văzut decât o singură dată aşa, atunci când a primit un telefon de la cineva acum câteva zile.

           Mă întâlnisem cu el ca să-mi explice ceva în legătură cu câteva clădiri pe care trebuia să le proiectez. Aveam câteva nelămuriri şi-l invitasem la un ceai la Bohemia Tea House, vis-à-vis de Conservator. Când am apărut, Radu ajunsese de câteva minute deja şi ocupase o masă de două locuri la mansardă. Îmi plăcea locul acela, mai fusesem într-o zi cu Clarisa şi Miky, colegele mele care îmi erau deosebit de apropiate. Atunci am stat la parter şi ne-am simţit minunat, dar acum Radu a ales mansarda. Aceasta m-a impresionat de la bun început prin decorul din lemn şi prin senzaţia de spaţiu pe care ţi-o oferea. O notă aparte o dădeau podeaua şi tavanul — tot din lemn — cu un aspect concav, arcuit. 

         Scaunele erau de fapt nişte fotolii joase, pufoase, pe care puteai sta aşezat cu picioarele într-o parte sau sub tine. Din loc în loc se vedeau corpuri mici de bibliotecă, pline de cărţi. Totul din jurul nostru purta amprenta rafinamentului şi a bunului gust.

         Cum m-a văzut, Radu s-a ridicat şi mi-a dat mâna ca să mă ajute să mă aşez. Din fericire purtam jeanşi şi nu aveam o problemă cu ţinutul picioarelor într-o anumită poziţie. 

          — Mi-am permis să şi comand, a zâmbit Radu. M-am gândit că vei fi înfrigurată când vei veni de-afară şi un ceai fierbinte va fi binevenit. Nu am spus nimic, doar i-am mulţumit din priviri şi am continuat să studiez interiorul. Şi mie îmi place mult, nu ştiam că există aşa ceva în Bucureşti, a mai adăugat el, apoi a tăcut când a văzut că ne soseşte comanda.

          O doamnă îmbrăcată în kimono ne aduce o tavă-măsuţă şi se aşază lângă noi. Transferă micuţele ceainice din porţelan pe masa din lemn de cireş aflată între noi.

         — Aveţi aici Sencha Apple-Kiwi, a spus ea cu amabilitate punând un ceainic în faţa mea, iar aici este Sencha Walnut, a zâmbit ea către Radu, punându-i şi lui un ceainic în faţă. Vă aduc imediat şi tortul comandat.

         M-am uitat întrebător la Radu, iar el a râs. Mi s-a parut extrem de tânăr atunci când şi-a dat capul pe spate lăsând să iasă liber hohotele. Ochii lui s-au umezit uşor şi la colţuri i-au apărut câteva riduri scurte.

         — Vreau să sărbătoresc cu tine micul meu succes din Austria.

         Mic succes, aşa îi spunea el faptului că prestaţia lui a fost atât de apreciată de comunitatea arhitecţilor din Europa. Citisem chiar în ziua aceea un articol elogios la adresa lui, apărut într-o revistă de specialitate. Imediat a reapărut aceeaşi doamnă şi ritualul servirii noastre s-a repetat. Am căscat ochii în clipa în care am recunoscut tortul.