Capitolul 11 - O zi... perfectă

1.3K 180 183
                                    

          Cursul profesorului Dupont a fost admirabil. Faptul că vorbeşte doar în limba franceză nu a descurajat mulţimea de studenţi adunaţi din toţi anii, care a umplut la maxim amfiteatrul. Profesorul şi-a ţinut prelegerea, însă, într-o linişte perfectă şi toată lumea îşi lua notiţe de zor, ba pe unii i-am surprins filmându-l pe ascuns cu telefonul. Toţi voiam o bucăţică din el şi am fi făcut moarte de om ca să fim selectaţi la sfârşitul semestrului pentru a face parte din echipa lui.

         Cu toate acestea, nu-mi puteam scoate din minte tâmpenia pe care o făcusem astăzi. Niciodată nu am mai fost atât de furios. Parcă am fost posedat... Nu înţeleg de ce în ultima vreme am un astfel de comportament agresiv şi de necontrolat.

         Profesor se îndreaptă spre uşă după ce s-a eliberat de grupul numeros de studenţi, care mai de care mai dornic să-i strângă mâna şi să-şi exprime admiraţia neţărmurită.

         Nici eu nu sunt o excepţie...

        — Domnule profesor Dupont, sunt Dan Apostolescu... Voiam să că spun că am citit toate articolele dumneavoastră referitoare la Regatul Mijlociu şi...

           — Tinere, înţeleg că eşti un student studios, dar nu cred că ar trebui să mă opreşti în mijlocul drumului ca să-mi spui acest lucru. Vom avea timp să ne cunoaştem în acest semestru... Şi apoi toţi trebuie să respectaţi aceleaşi reguli, mai spune el înainte să-mi întoarcă spatele.

        Celebrul arheolog, mentorul meu, trece pe lângă mine semeţ, răspunzându-i la salut decanului ce ieşise din biroul său pentru a-l invita la cafea. Rămân mult timp pe coridor, uitându-mă în urma maestrului care m-a respins într-un mod atât de insultător şi toată bucuria din suflet, creată de apariţia ilustrului arheolog, se prăbuşeşte ca un castel de cărţi de joc.

         Astăzi totul a mers cum nu se putea mai prost...

         Mă retrag cu paşi mici spre parcarea subterană unde mi-am lăsat maşina de dimineaţă, atunci când ziua mi se părea teribil de frumoasă. Adâncit în gânduri, nu-mi dau seama când trec pe lângă Facultatea de Arhitectură, dar realizez acest lucru abia când nişte fete, extrem de gălăgioase, trec pe lângă mine râzând în hohote şi comentând ceva despre unul din profesorii lor. Din spusele lor, reiese că acesta este extrem de atrăgător dacă a devenit un subiect de bârfă atât de interesant. 

         Deodată, în calea mea, apare rucsacul înflorat al Ancuţei. Nu pot să cred în asemenea coincidenţă, dar asta este un semn că trebuie să fac ceva în acest sens. Dacă nu reuşesc nici acum să aflu ce este în mintea ei și de ce eu mă comport ca un babuin, atunci nu cred că voi mai avea vreo ocazie prea curând.

         — Ancuţa, stai puţin, te rog! o strig şi alerg în urma ei, străbătând cât pot de repede distanţa care ne desparte.

          Ea are însă o reacţie... aș spune normală, având în vedere circumstanțele. După ce mă aude, se întoarce să vadă cine a strigat-o şi, când mă observă, începe să alerge ca nebuna pe străzi de parcă ar avea pe urma ei o haită de câini. 

          Trebuie să stăm de vorbă. Nu pot lăsa lucrurile nelămurite în privinţa ei şi a mea. 

          Continui să fug după ea şi din câţiva paşi, o ajung pe mica sportivă care ar trebui să mai facă antrenamente serioase ca să mă întreacă. O prind de umăr şi o întorc spre mine, dar ea începe să se zbată în prinsoarea mâinii mele. Este roşie la faţă din cauza efortului şi ochii ei au o strălucire nefirească.

         Plânge?

         Ce naiba are? Doar nu i-am făcut nimic! Poate din cauza incidentului de dimineaţă... Dar ce-am spus? Nu a fost nimic neadevărat, în plus ea a fost cea care mă tot loveşte de câte ori ne întâlnim. Sunt revoltat că fata asta ciudată nu-mi dă nicio şansă ca să stăm de vorbă şi să ne înţelegem ca oamenii.

Mai e ceva?Unde poveștirile trăiesc. Descoperă acum