Mai e ceva?

Capitolul 25 - Întuneric şi lumină

         Ochii Ancuţei se măresc şi se umplu de lacrimi la auzul acestor cuvinte, iar eu încremenesc fără să o pot ajuta în vreun fel. Orice aş face nu-mi pot şterge greşeala, va rămâne tot timpul acolo ca o pată care mă incriminează în orice zi şi în orice clipă din viaţa asta. Şi, din păcate, Ancuţa a fost şi va rămâne o victimă pentru totdeauna. Victima abuzului meu. 

          Agnes a făcut o gafă şi acum stă cu mâna la gură, uitându-se înspăimântată când la unul, când la celălalt.

          — E... este adevărat, Ancuţa?

          Radu rupe prima dată tăcerea şi Ancuţei i se preling două lacrimi, câte una pe fiecare obraz, drept răspuns. Ce mult îmi doresc să i le pot şterge eu, dar nu am acest drept. Sunt un damnat. Am făcut o greşeală care nu-mi va fi iertată niciodată.

        — Este adevărat, confirm eu şi nu mă feresc în clipa în care, pentru a doua oară de când l-am cunoscut, pumnul lui Radu mă loveşte în faţă. Mai bine zis în obraz. Am întors singur obrazul spre el, ca în Biblie.

         — Animalule! urlă Radu, iar faţa lui se strâmbă de furie. În secunda următoare sunt pe jos, iar prietenul Ancuţei este tot pe mine şi pumnii lui îmi caută mai ales faţa, zdrobind-o centimetru cu centimetru. S-au dus fardurile mamei. Nici măcar ele nu mai pot acoperi dezastrul făcut de apărătorul Ancuţei.

         — Ajunge, Radu! o aud strigându-i tipului care şi-a găsit abia acum adevărata vocaţie în a-mi rearanja oasele feţei, probabil nu este de acord cu mutra mea. În clipa aceea îmi trece prin minte un gând care mă face aproape fericit: „Îi pasă de mine", dar imediat o aud completând: Nu merită să-ţi compromiţi cariera pentru... unul ca el!

         „Unul ca el... Unul ca el... Unul ca el... " 

        Cuvintele mi se rotesc în cap ca într-un carusel şi, nebuneşte, îmi vine acum să râd şi chiar râd, hohotesc din ce în ce mai tare şi, pentru prima dată, de foarte mult timp, mă simt liber, în sfârşit. Am priceput, în final, ceea ce trebuia să văd de mult, dar ca un idiot m-am tot agăţat de semnale pe care numai eu le vedeam. Ancuţa nu are niciun sentiment faţă de mine. Eu am rămas, încă din acea noapte — din care, la naiba, dacă îmi amintesc ceva — un gunoi, un subom, o anomalie a speciei umane.

         Seria de lovituri încetează şi el se ridică greoi de pe mine, aşa că pot să mă întorc pe o parte şi să scuip sângele din gură. Cineva mă ajută să mă ridic. Este Agnes, fata ciudată pe care am cunoscut-o în noaptea de Revelion şi care, se pare, că ne cunoaşte acum pe toţi trei. Ancuţa şi Radu nu mai sunt aici, au plecat deja chiar în clipa în care încercam să mă dezmeticesc.

       — Ar trebui să mergi la baie, să te speli! îmi spune Agnes şi mă trage de braţ spre toaleta din mall.

         Oamenii strânşi în jurul nostru se dau la o parte şi ne fac loc. Îi aud vorbindu-şi, întrebând şi răspunzându-şi unii altora. Abia acum realizez că ar putea să apară şi cei de la pază, dacă nu chiar Poliţia. Grăbesc pasul şi mă las condus de fiica asociatului tatălui meu. Din fericire, cei doi bărbaţi care se află în toaleta publică nu sunt interesaţi de aspectul meu. Îmi spăl faţa îndelung cu apă rece şi mă şterg apoi cu prosoapele de hârtie din dispozitivul fixat lângă chiuvetă. Mă privesc în oglindă ca să verific stricăciunile. Sunt destul de mulţumit. Putea fi mai rău. Nu am decât buza spartă în acelaşi loc ca şi până acum — deci nimic nou sub Soare — pleoapa din stânga este acum tumefiată şi s-a aranjat simteric cu cea dreaptă. Cine nu mă cunoaşte ar putea spune că aşa sunt ochii mei, doar o pată roşu închis, care promite să se albăstrească în curând, se întinde pe maxilar.