George
În ultimele două luni cred că am plâns mai mult decât mă credeam capabil. M-am închis de fiecare dată în camera mea și fără să mă vadă nimeni îmi ascundeam durerea în lacrimi. Nici prezența mamei sau a surorii mele nu mă mai ajută. Violeta a refuzat și ședințele de chimioterapie iar starea ei se înrăutățea pe zi ce trece. E slăbită, mereu palidă și pierdută în gânduri. În fața noastră se arată puternică, dar o vedeam singură pe bancuța ei preferată și era îngândurată de fiecare dată. Nici mama cu toată convingerea ei nu a reușit să o determine să-și schimbe decizia. Am implorat-o, nu i-am vorbit câteva zile la rând sperând să o înduplec, dar a fost inutil, e de neclintit. Am fost de două ori cu ea la spital și Vlad a fost la fel de uimit ca și mine, dar s-a resemnat și într-un final a renunțat la ideea de a o convinge.
A plecat în Franța de o lună, i-a fost prea greu să rămână aici fără să-i fie de nici un folos. Încă o mai iubea, dar a respectat dorința ei în urma ultimei lor întâlniri. Mi-a povestit de vizita ei și asta m-a convins că nimic nu o mai face să dea înapoi.
Investigațiile lui Dan sunt pe drumul cel bun. Damian a ieșit din ascunzătoare și a luat legătura cu Rădulescu, astfel a prins Dan firul. Îi pregăteau un flagrant cât de curand și sper că de data asta să fie cu reușită. Eram stresat dacă ratam și de data asta, pentru că eram convins că a mirosit faptul că nu i-am prea fost fidel.
Ioana lucrează deja la firma Violetei așa cum i-a promis Dan de cum a ajuns. Se pare că intuiția mea a fost bună încă de la început și între cei doi s-a înfiripat ceva cu fluturași în stomac. Le-am spus adevărul despre falsa relație a Violetei cu Dan și atunci și-au dezvăluit sentimentele unul față de celălalt. Mama s-a integrat și ea ușor alături de noi. E foarte bună prietenă cu Nona și se ajută reciproc la bucătărie și prin casă.
Eu... eu sunt trist. Privesc pe geamul ce dă spre curte și o văd pe Violeta cum se uită în gol de zece minute. Nu mai știu ce să-i spun, cum să mă port cu ea, fir-ar să fie, mă simt atât de neputincios.
- Nona, pune-mi te rog o prăjitură pe farfurie să-i duc Violetei. Poate o să mănânce ceva pâna la urmă.
- Imediat dragul meu. E tot în curte?
- Da, e acolo de o oră bună.
- George, mă strigă mama încet și îmi face semn spre ușă.
Mă întorc și o văd pe Violeta intrând în casă abia ținându-se pe picioare. Privește spre mine și parcă ar vrea să-mi spună ceva dar nu poate. Din câțiva pași am fost lângă ea.
- Scumpa mea, te simți rău? Violeta, spune-mi ceva, vorbește cu mine.
Mă uit la ea îngrijorat, dar nu-mi spune nimic. Încearcă să schițeze un zâmbet, dar nu prea îi reușește. A clipit de câteva ori și s-a prăbușit în brațele mele.
- Violeta, deschide ochii, te rog nu-mi face asta. Te rog iubita mea. Nonaaa, sună la salvare.
Am așezat-o pe canapea, dar era tot inconștientă. I-a mai fost rău în ultimele luni, dar pâna azi nu mai leșinase și asta m-a panicat. E prea slăbită, nu mai mănâncă aproape nimic de câteva zile și grețurile erau zilnice. Îmi e teamă de ce e mai rău, îmi e teamă că de data asta nu se mai poate face nimic să o aducă pe picioarele ei.
Salvarea a ajuns în 20 de minute și fără să mai stăm pe gânduri am pornit spre spital. Am sunat-o pe Mara care nu era de gardă, dar a pornit și ea într-un suflet spre spital.
Stau pe hol și-mi frământ mâinile ca un nebun. Îmi simt inima în gât și nu reușesc să mă calmez. Dan e plecat din oraș, ajunge numai dimineață și sper doar să nu fie prea tărziu. După o oră în care am măsurat holul în lung și în lat, o văd pe Mara venind spre mine.
- Mara, spune-mi cum e?
- Am reușit să o stabilizăm de moment.
- Pot să o văd?
- George, îmi pare rău să îți spun asta, dar nu vreau să îți faci speranțe deșarte. Violeta nu mai rezistă mult.
- Mara...
- Îmi pare nespus de rău.
- Cât timp? întreb cu inima strânsă.
- E chestiune de ore... poate o zi. Organismul e foarte slăbit.
M-am lăsat să cad, rezemat de perete, mi-am strâns genunchii la piept și am dat drumul lacrimilor. Nu vreau să o pierd, nu o să pot trăi fără ea. De ce Doamne, de ce?!
- George, sunt aici, nu ești singur.
- De ce Ioana? De ce s-a încăpățânat să nu se opereze, de ce a ales să moară? Doare Ioana, nu o să rezist fără ea.
- Gata, dragul meu, calmează-te, te rog. Hai ridică-te să mergem să luăm o gură de aer.
- Nu vreau să plec de aici, mă duc să o văd, vreau să stau cu ea.
- Liniștește-te mai întâi. Nu poți intra la ea în starea în care ești acum.
- Trebuie să îl sun pe Vlad, trebuie să vină până nu e prea târziu.
- Hai să ieșim puțin.
- Nu plec de aici, înțelege odată.
L-am apelat pe Vlad, dar mi-a răspuns abia la a doua încercare.
- Da George. Scuză-mă, sunt la muncă și nu am putut răspunde.
- Vlad...
- George... Ce, ce ai pățit? Plângi?
- Trebuie să vi acasă.
- De ce?
- Violeta...
- .....
- Violeta e la spital. Mara a spus că e vorba de câteva ore... poate o zi.
- ....
- Vlad, mai ești? M-ai auzit?
- Da George, te-am auzit.
- O să vi nu-i așa?
- Nu știu George...
- Cum adică nu ști? Îți bați joc de mine?
- George...
- Să te ia naiba dacă dimineață nu ești aici. Nu vreau să te mai văd în viața mea, dacă acum când trebuie să fi aici te porți ca un laș.
Am intrat în salon cu sufletul la gură, dar micuța mea dormea liniștită. M-am așezat în genunchi lângă pat și i-am cuprins mâna firavă în palmele mele.
- Scumpa mea, de ce nu ai vrut să lupți? De ce trebuie să ne chinuim cu toții acum? Te iubesc atât de mult încât simt că îmi iese inima din piept. Dacă nu erau mama și sora mea, jur că îmi trăgeam un glonț în cap și totul se termină foarte ușor pentru mine.
Nu le pot lăsa singure, pentru ele am luptat în viața asta, pănă te-am întâlnit pe tine. Le-am lăsat pe locul doi ca să fiu lângă tine, dar acum doar ele îmi mai rămân, pentru că tu pleci, pleci și mă lași gol pe dinăuntru. Iubita mea, nu te voi uita niciodată. Mereu vei ocupa un loc special în inima mea.
Plângeam necontrolat cu capul pe marginea patului când am simțit o mână ce îmi mângâia creștetul. Mi-am ridicat privirea și i-am văzut ochii deschiși larg, privindu-mă triști și înlăcrimați.
- Micuța mea, te-ai trezit.
- George, te rog să nu mai plângi.
- Iartă-mă, dar nu pot să-mi potolesc durerea din suflet, nu pot să cred că te pierd.
- Scumpul meu, nu vreau să plângi pentru mine. Vreau să îmi rămâi în minte așa cum te știu eu, vesel, cu zâmbetul tău drăgălaș pe față. E marea mea dorință. Nu vreau să mai văd lacrimi în ochii ăștia frumoși. Cei mai frumoși pe care i-am văzut vreodată, ți-am mai zis asta. Fi fericit că ai reușit să faci pentru mine ce nimeni nu a putut, ști bine despre ce vorbesc.
- Nu e destul, meriți mai mult.
- Când l-am cunoscut pe Vlad, l-am rugat să mă ajute să scap de lumea care mă înconjura, de Damian și de toți cei care doar profitau de pe urma mea. M-a dezamăgit, dar am găsit în tine ceea ce am căutat mereu: Dragoste, Sinceritate și Încredere.
- Violeta, nu te voi uita niciodată.
- Știu, asta mă face fericită, mă ajută ca totul să fie mai ușor.
- Dan încearcă să ajungă cât mai repede, rezistă te rog până vine.
Nu a mai spus nimic, doar a zâmbit de parcă ar ști că nu depinde de ea asta. Adormise din nou și am profitat de asta ca să le trimit acasă pe Nona, pe mama și pe Ioana. Nu avea rost să stea pe hol toată noaptea, era prea obositor pentru ele. Când am vrut să intru iarăși în salon mi-a vibrat telefonul și am văzut că mă suna Dan, speram să fie bine și el.
- Dan, ești bine?
- Da, sunt bine, cum e Violeta?
- Am vorbit puțin cu ea, acum doarme. Unde ești?
- Sunt la secție, acum am ajuns. Misiune îndeplinită, s-a terminat cu MIKADO. Vin cât de repede pot.
- Mă bucur să aud asta, te aștept.
Oricât de mult mi-am dorit ca Damian să fie achitat, acum nu mă pot bucura de nimic. La ce folos toate dacă nu sunt complete? Ce rost au pe lume jumătățile de măsură? Fără Violeta e ca și cum aș exista doar fizic. Nu ne-am consumat iubirea, nu mi-a împărtășit-o, dar cu toate astea dragostea ce i-o port mă mistuie. Pentru unii poate părea absurd să iubești platonic atât de profund dar nu e imposibil, însă e dureros.
Am intrat din nou în salon și m-am asezat lângă ea, îmbrățișând-o. Dormea liniștită fără să schițeze nici un gest.
Simt o răsuflare caldă pe fruntea mea și am sărit direct în picioare.
- Scuze, iar te-am speriat.
- Nu m-ai speriat. Mă bucur că te-ai trezit.
- Dormeai atât de liniștit. A fost Dan aici, nici nu l-ai auzit.
- De ce nu m-ați trezit? Violeta!
- Ești obosit, aveai nevoie un puțină odihnă.
- Unde e acum?
- Cred că e prin zonă, a zis că merge să bea o cafea.
- Cum te simți? Te doare ceva?
- Nu mă doare nimic. Mi-e poftă de ciocolată.
- Serios? întreb râzând. Vrei să îți aduc ciocolată?
- Îmi aduci?
- Îți aduc tot ce vrei.
- Îți mulțumesc. Te iubesc George.
Am zâmbit trist, știam în ce fel mă iubește dar și așa inima tresărea de fericire.
- Și eu te iubesc micuța mea. Vin imediat.
Am ieșit grăbit spre tonomatul din capătul holului după ciocolată, dar m-am oprit brusc când i-am văzut pe Dan și Vlad stând de vorbă. Până la urmă a venit, știam că nu e atât de laș.
- George, unde alergi așa?
- Vlad, ai venit.
- Nu puteam rămâne acolo.
- Mă bucur că ești aici.
- Și totuși unde mergeai așa grăbit?
- Ciocolată, Violeta vrea ciocolată.
- La naiba! strigă Vlad și o ia la fugă spre salonul Violetei.
Am plecat și eu după cei doi neștiind de ce a reacționat așa. M-am oprit în ușă cănd am auzit aparatele care o monitorizau scoțând sunete ciudate. M-am apropiat ușor dar Dan și Vlad au venit spre mine și mă forțau să ies din salon deși mă împotriveam. Sunetul acela ascuțit îmi spărgea timpanele și nu voiam să cred ce se întâmplă.
- Ce? Ce se întâmplă? Era bine acum câteva clipe, mi-a vorbit. De ce nu se oprește sunetul? Faceți ceva, la naiba. A vrut ciocolată, trebuie să-și mănânce ciocolata.
Strigam ca un nebun și mă luptam cu forța lui Dan care până la urmă a reușit să mă scoată pe hol.
- Dan, spune-mi că nu a murit, te rog.
- Îmi pare rău George, dar Violeta ne-a părăsit.
- Atunci de ce m-a trimis după ciocolată? De ce nu m-a lăsat să stau cu ea până la final?
- Tocmai de aceea te-a trimis, ca să nu fi de față. Vlad și-a dat seama de asta de îndată ce i-ai spus de dorința ei.
- Vlad! Spune-mi că nu a murit. Ați putut să o resuscitați nu-i așa?
- Îmi pare rău George. Violeta a murit. E dureros știu, eu cred că încă nu procesez prea bine ce se întâmplă, dar trebuie să ne resemnam.
- Da, ai dreptate. I-am promis că nu voi mai plânge. Trebuie să mă țin de cuvânt, nu voi mai plânge, cel puțin nu la exterior.
- Hai să mergem acasă. O să revenim mai târziu pentru formalități.
- Nu, vreau să o mai văd odată.
- George, te rog ascultă-mă. Suntem la fel de afectați ca tine. Nu îți face bine să intri acum acolo. Ești obosit, ești nemâncat, crede-mă că e mai bine să mergem acasă acum. O să venim mai târziu.
M-am lăsat dus acasă de cei doi, dar sufletul mi-a rămas acolo. Nimeni nu va ști vreodată ce am simțit când am ieșit pe ușa spitalului știind că las acolo iubirea vieții mele.
Singura femeie pe care am sărutat-o de trei ori în viața mea, dar mi-a pus lacăt pe inimă. Singura femeie care m-a făcut să trec prin toate stările posibile și imposibile și de dragul căreia aș fi fost capabil de orice.
Odihnește-te în pace dulcea mea prințesă. Nu te voi uita niciodata!