- Ce faci ? mi-a scris doar la 15:00 (până atunci, n-a avut timp de mine, deși toată ziua a fost online.)
- Bine, tu ?
- Bine.
- "Bine" sau bine ?
- "Bine".
- De ce ? l-am întrebat.
- Ă..nu știu, singurătate?
- M-am depărtat de tine pentru că ți-am înțeles mesajul.
**
- Ți-am spus astăzi că te iubesc ? i-am scris după ceva timp, chiar dacă știam deja că răspunsul e afirmativ.
- Da.
- Nu-i nimic, ți-o mai spun o dată. Te iubesc.
- Și eu.
- La fel de mult ca înainte ?
- Da.
- Și cât timp crezi că o să o mai faci ?
- Nu știu..
- Eu ..nu vreau să se termine.
- Nici eu.
- Și totuși s-a cam terminat, dar mi-e frică să o recunosc.
- Știu..
- O să pleci ?
- Nu cred.
- Deci o să o faci.
- ..
- Dar..mi-ai promis..
- ...mda.
**
- Nu îmi place așa, i-am scris eu.
- Așa cum ? a întrebat.
- Îndepărtați. Semidespărțiți. Ca doi străini. Și până la urmă, de ce am ajuns așa ?
- Nu știu.Zi. Mă pun la somn, noapte bună. Ah, fără zi.
- .. Și fără "te iubesc".
**
Am așteptat toată ziua să îmi scrie, văzându-l online.
Dar nimic.
- Nici să nu îmi răspunzi.. i-am scris la 16:57
- N-am avut timp.
- Mda..ok.
- Bine că te superi și enervezi pe mine mereu.
- Nu m-am supărat pe tine, ci pe faptul că nu vorbim.
- Și mă cerți pe mine.
- Nu te-am certat..
După câteva minute, i-am scris din nou:
- Dacă nu îți mai răspund, ne îndepărtăm. Dacă îți răspund, ne certăm.
Și tot eu mi-am răspuns
- Ok, să nu-mi răspunzi. Atunci rămânem cu îndepărtatul.
Și atunci, un băiat și-a făcut poză cu el pe moment, și a pus-o pe Facebook. Avea un zâmbet fals. Cel mai fals.
După o oră, mi-a răspuns:
- Ok, am pus punct.
- .. ok, nu te mai deranjez..
- Efectiv am înnebunit.. nu mai pot.
- Înțeleg. Nici eu nu mă suport.
- Nu e că nu te suport pe tine. Nu suport tensiunea, stresul.. Așa, poate o să mă doară mai puțin.
- Și la mine nu te gândești că o să doară de un milion de ori mai mult ?
- Ba da..mă gândesc prea mult, aia e problema..Poate o să fiu mai puțin deprimat..poate mai mult.
- Și eu aș fi putut pune punct în orice secundă.. dar nu am făcut-o. Pentru că sentimentele tale sunt mai importante decât ale mele.
După 2 ore de tăcere (și plâns pentru mine) , mi-a răspuns:
- Trebuia să o faci.
- Ce ? Să pun punct ? Să renunț la tine, la tot ? Nu. Și nu regret că n-am făcut-o, și nici nu o să regret.
- De ce ? Am fost un chin.
- Ai fost totul. Eu..ce am fost ?
- Totul.
- Tu ..încă mai ești, și o să mai rămâi.
- De ce ?
- Pentru că te iubesc prea mult încât nu pot să renunț la tine..
- Și eu, dar.. crede-mă, o să fie mai bine așa.
- Mda. Poate pentru tine. Pentru mine n-are ce să fie mai bine, dacă tu ești totul..și alegi să pleci. Rămân cu nimic. Dar, dacă ție îți e mai bine fără mine.. atunci așa rămâne.
- Nu mi-e bine nici cum.
- Mi-era frică (,) că o să ajungi într-o zi la concluzia că mai bine nu mă cunoșteai.
- Nu regret că te-am cunoscut. Ești cea care m-a făcut să cred în iubire. Mie..mi-a plăcut, dar s-a stricat tot.
La 00:00, i-am scris:
- E 00:00, eu încă te iubesc, și îmi pare rău că e ultima dată când ți-o mai spun.
- Offff, și eu.. și îmi pare rău că te-am lăsat..dar am cedat psihic. Am nevoie de câteva zile să-mi revin mental.
- Și dacă îți trece de mine ?
AM PREZIS VIITORUL. DIN NOU.
- Nu știu..
- Felicitări mie. M-am plâns că nu te-am avut destul, și acum, nu te mai am deloc.
SIA, CE PROASTĂ AI FOST SCRIINDU-I ASTA.
- Las-o așa.
- Mă pui să renunț și eu ?
- Nu.
- Te las să te gândești ce o să faci. Noapte bună.