Violeta
Am închis ușa în urma lui George. Chiar îmi doream să rămân singură. Acum când mi-am amintit totul despre mine și viața mea mizeră și lipsită de culoare, trebuia să îmi fac ordine în gânduri. M-am așezat pe covor, lângă geam, cu genunchii la piept și am dat drumul altui șiroi de lacrimi. Am îndurat atât de multe din partea lui Damian, bătăi, violuri, jigniri și nu îmi doream să mai trec prin așa ceva. Trebuia să iau atitudine demult, dar am fost slabă. Oare acum sunt suficient de puternică să-i țin piept? Poate că accidentul părinților mei a fost din vina mea. Dacă aș fi mers eu în locul lor la ședința aceea blestemată, ei ar fi fost acum în viață. Gândul ăsta m-a înnebunit și nu mi-a dat pace multă vreme. Cum să mă bucur de viață, când cele mai dragi ființe nu mai sunt lânga mine și asta din vina mea.
Îmi masez tâmplele care mă dor și îmi simt tot corpul amorțit. Tremur necontrolat, e frig și eu sunt tot pe jos, înțepenită de durere.
Lacrimile îmi curg fără oprire și dintr-o dată nu mai vreau să fiu singură. Remus... aș putea să-l sun, am nevoie de el.
Mă întind după telefon și apelez fără să mai țin cont că e târziu, dar din păcate are telefonul închis. Asta e Violeta... rămâi singură dacă așa ai ales... Mă las să cad lângă fereastra mare, sprijinindu-mi fruntea de geam și privesc cum se preling stropii de ploaie. Până și vremea e în ton cu starea mea. Furtuna de afară e aceeași cu cea din sufletul meu.
Vlad
Stau cu paharul în mână de vreo jumătate de oră. Nu sunt beat și cred că nici nu vreau să mă îmbăt. Dimineață trebuie să merg la spital și am nevoie de luciditate. Aș vrea să-i pot vorbi, să o fac să înțeleagă faptul că eu și Damian nu avem nimic în comun și faptul că sunt nepotul lui nu schimbă ideea că vreau să o ajut și să-i fiu alături. Am lăsat paharul jumătate gol pe masă și am urcat încet spre camera ei. E liniște, cred că a adormit.
Deschid ușor ușa și rămân blocat când o văd întinsă pe covor lângă geam. Închid ușa fără zgomot și mă apropii de ea. Lumina difuză de afară bătea pe fața ei palidă și uscată de la lacrimi. Are ochii deschiși și-i vedeam pieptul mișcându-se de la respirația sacadată.
- Violeta...
- ......
- Micuțo, hai în pat. Ești înghețată de frig.
- Nu mă atinge, lasă-mă așa cum sunt.
- Vreau să vorbim. Te rog lasă-mă să-ți explic tot.
- Nu am nevoie de nici o explicație.
- Te rog Violeta. Cât vrei să te mai chinui așa?
- Ce-ți pasă?
- Păi tocmai că îmi pasă. Hai să te pun în pat.
O iau în brațe și o așez în patul moale. Tremură, o acopăr și-i mângâi ușor obrajii reci. E pierdută în gânduri, parcă ar fi în altă lume.
- Micuța mea, mă auzi? Îți aduc ceva să mănânci?
- Nu, nu vreau nimic. De ce faci atâtea pentru mine dacă spui că nu Damian ți le cere? De ce insiști să ai grijă de mine?
Oftez și mă așez lângă ea în pat. Mă lasă să o iau în brațe și-i sprijin capul pe pieptul meu.
- E complicat Violeta, dar voi fi sincer cu tine. Am simțit că ai nevoie de un sprijin moral și de ajutor, încă de prima dată când te-am văzut la spital. Vreau să-ți fiu alături, să am grijă de tine, să te protejez și nu pentru că Damian mi-o cere.
- De fiecare dată când ești lângă mine mă simt liniștită, în siguranță și mai puternică. Scuză-mă că am vorbit urât cu tine mai devreme.
- Nu trebuie să îți ceri scuze. Ai avut dreptate, trebuia să îți spun de la început și nimic din toate astea nu s-ar fi întâmplat.
- Îți mulțumesc că ești aici lângă mine.
I-am zâmbit ușor în clipa în care mi-a mulțumit. Văd cum se uită la mine cu ochii mari și cu buzele tremurânde. Doamne, o doresc atât de mult încât abia îmi mai pot controla corpul. Vreau să o sărut încontinuu, să o țin pe veci în brațele mele. A spus ceva ce nu am înțeles apoi și-a mușcat timidă buza de jos. Gestul ei mă face să îmi pierd orice control și mă arunc asupra gurii ei fără să mai conteze nimic.
Îmi răspunde la sărut și o simt atât de dornică în brațele mele. Limbile noastre dansează de fericire contopindu-se una cu cealaltă și nu aș întrerupe momentul dacă nu aș avea nevoie de aer.
- Vlad...
- Iartă-mă Violeta, nu trebuia să fac asta.
- Vlad...
- Te rog nu te supăra din nou. Nu mă...
- Vlad!!!
- Da Vio.
- Fă dragoste cu mine.
Replica ei mă lasă mut. Îmi doresc al naibii de mult, dar nu vreau să mă îndepărteze, nu vreau să stric nimic din ce reușisem până acum.
- Violeta, ești sigură de asta?
- Da, sunt, doar dacă poate... tu...
- Taci, taci să nu spui vreo prostie, o întrerup sărutând-o cu și mai multă pasiune.
Vreau să-i gust fiecare bucățică de piele, fiecare parte din corp, să o simt tremurând de plăcere în brațele mele. Mi se arcuiește în brațe, mă sărută și mă dezbracă încet, fără urme de îndoială. Amândoi respirăm greu... corpul meu reacționează ciudat la atingerile ei... nu am simțit ce simt acum nici cu Izabela, ce-mi face femeia asta? Mă așez deasupra ei și câteva clipe doar o privesc și-i ating ușor pielea cu vârful degetelor. E atât de frumoasă, cu părul răvășit, întins pe așternutul alb, buzele umflate și pline de dorință. Pielea ei deja purta urmele săruturilor mele, e a mea. Fiecare centimentru al ei îmi aparține. Tremură la atingerile mele și îmi geme numele.
Suntem piele pe piele și se simte al naibii de bine, încât nu aș vrea ca momentul ăsta să se termine vreodată. Mă aplec asupra ei și o privesc în ochi... e nerăbdătoare, simt asta, dar vreau să prelungesc clipele de plăcere chiar dacă și eu eram deja excitat la maxim.
- Vlad... te rog...
- Iubito, ești sigură? Încă mă mai pot opri.
- Nu, nu face asta. Vreau să fiu a ta.
Mâinile ei îmi înconjoară gâtul și se lipește complet de mine. Își ridică șoldurile și nu mai pot să mă abțin. Încep să mă mișc ușor la început... îmi strecor o mână pe sânii ei care vibrau de dorință și când i-am sărutat unul dintre sfârcuri și-a lăsat capul pe spate, gemând de plăcere. Măresc ușor ritmul simțind-o aproape de momentul culminant.
Unghiile ei lasă urme serioase pe spatele meu, dar dorința și plăcerea e mai puternică acum decât durerea. O strâng cu forță în brațe când simt că e gata și termin și eu odată cu ea, căzând epuizat și trăgând-o în brațele mele.
- Ai fost minunată, spun sărutând-o.
- Îți mulțumesc Vlad. Mulțumesc că mi-ai redat încrederea în mine.
Nu mai spun nimic, doar îi zâmbesc și o cuprind mai bine în brațe, ca apoi să-mi dau seama că a adormit. Am învelit-o ușor și am căzut pe gânduri.
Ce naiba tocmai am făcut? Ce va fi de acum înainte? Nu, asta nu trebuie să continue, nu e normal. Ce mi-ai făcut femeie? De ce îmi pierd orice control în preajma ta? Am greșit îndrăgostindu-mă de ea. Da, așa e, o iubesc, iartă-mă Izabela, dar chiar îți iubesc sora.
Nu am închis un ochi toată noaptea, deși mă simt obosit. E deja ora șase și la opt trebuie să fiu la spital.
O îndepărtez ușor din brațele mele fără să o trezesc și încep să mă îmbrac. Am nevoie de o cafea tare și trebuie să plec din cameră, la naiba până nu apare Damian. Ah, fir-ar să fie, cum am uitat de el. Vlad prostule... cum ieși din treaba asta acum? Cum să iubești femeia unchiului tău? O mai sărut odată înainte să ies pe ușă și îmi umplu ochii cu chipul ei dulce. Ies îngândurat și în ușă mă lovesc de George.
- Ah, drace, m-ai speriat.
- Ce cauți în camera Violetei?
- Am venit să văd dacă e bine, înainte să plec la spital.
- Ha, tu chiar mă iei de prost?
- Ce vrei să spui?
- Am intrat în dormitor să te trezesc, dar patul tău e neatins.
- Atunci de ce mă mai întrebi ce caut aici?
- Voiam să te fac pe tine să-mi spui.
- George...
- Vlad, stai liniștit. Din partea mea nu ai de ce să îți faci griji. Nu am să suflu o vorbă nimănui. Plus de asta, cred că tu o poți face de zece ori mai fericită decât Damian.
- Nu va fi nimic între noi. E imposibil.
- De ce?
- Pentru că e sora Izabelei, ști bine asta.
- Da, știu, dar ce importanță are? Vlad și tu ai dreptul la fericire.
- Ai dreptate, doar că nu știu dacă mai pot iubi pe cineva așa cum am iubit-o pe Izabela, și mai ales să fiu fericit cu sora ei.
- Vlad, a continuat George, dar am fost întrerupți de un geamăt scurt și un zgomot slab venit din spatele nostru.
- Violeta?!! Vio... la naiba cu ea de treabă. Acum ce s-a mai întâmplat? George trebuie să o duc la spital. E a treia oară că leșină în 24 de ore. Nu e bine deloc.
- Știu, dar cred că ar fi mai bine să-l sun intâi pe Damian. Ști că vrea să aibe control la tot.
- Ok, sună-l și nu pleca de lângă ea. Am nevoie de aer, simt că cedez psihic.
Violeta
Îl aud cum se îmbracă și se plimbă prin cameră, dar nu vreau să știe că m-am trezit. A fost prea frumos ce s-a întâmplat între noi și încă nu voiam să deschid ochii și să mă lovesc iar de realitate. M-am simțit iubită, protejată, dorită. Mi-a părut sincer și recunosc nu îmi e deloc indiferent. Nu am iubit niciodată cu adevărat, dar dacă așa se manifestă dragostea cum am simțit-o eu azi noapte, atunci e minunat. Simt cum mă sărută, apoi se depărtează ușor și aud ușa. Nu mai rezist, vreau să-l vad, să-i vorbesc, să-l privesc în ochi și să mă conving că tot ce s-a întâmplat nu a fost doar un vis frumos.
Sar din pat și îmi trag în viteza pijamale pe mine, sperănd să ajung la timp, să-i vorbesc înainte să plece la spital, dar mă opresc în ușă când îl văd stând de vorbă cu George în capul scărilor.
- Vlad, stai liniștit. Din partea mea nu ai de ce să îți faci griji. Nu am să suflu o vorbă nimănui. Plus de asta, cred că tu o poți face de zece ori mai fericită decât Damian.
- Nu va fi nimic între noi. E imposibil.
- De ce?
- Pentru că e sora Izabelei, ști bine asta.
- Da, știu, dar ce importanță are? Vlad și tu ai dreptul la fericire.
- Ai dreptate, doar că nu știu dacă mai pot iubi pe cineva așa cum am iubit-o pe Izabela și mai ales să fiu fericit cu sora ei.
Nu, nu se poate așa ceva. Destinul își bate joc de mine. M-am îndrăgostit de iubitul surorii mele? M-am dăruit fără scrupule unui necunoscut, femeie nebună. Ce naiba a fost în capul meu? Și el, nenorocitul, știa asta, dar a profitat. Iarăși am fost folosită.
Respirația îmi e tot mai grea și simt o durere puternică în piept. O durere cruntă mă săgeată în tâmpla dreaptă și simt nevoia să închid ochii. Mă abțin să nu plâng și să strig toată furia care o simt, dar picioarele îmi cedează și icnesc de durere când simt că mă prăbușesc. Iartă-mă Izabela, nu am știut.