Am mâncat necontrolat de mult și acum nu mai pot dormi din cauza asta. Măsor camera în lung și lat așteptând să se facă dimineață. Vreau să plec odată de aici, să fac o baie adevărată și mai ales să îmi schimb hainele.
E deja 8:30 și Vlad nu mai apare. Stau ca pe ace crezând că s-a răzgândit și a renuntat la ideea de a mă lua cu el. Încă am stomacul plin și mă simt oribil. Îmi e greață și am senzația că explodez dacă nu mă duc să-l golesc. Intru ca o furtună în baie și mă prăbușesc lângă toaletă. Îl aud pe Vlad ca prin vis, dar nu îl pot striga.
- Violeta, ce s-a întâmplat?
- Am mâncat prea mult.
- E normal să te simți așa în prima parte de sarcină. Mă duc să îți aduc un pahar cu apă.
- Nu vreau. Mă simt mai bine.
Încerc să mă ridic, dar amețesc imediat, simțind cum capul îmi plesnește de durere.
- Văd cât de bine te simți. Poate ar trebui să mai rămâi aici măcar o zi.
- Nu! Sunt bine, așteaptă-mă în salon.
Mă spăl pe față și pe dinți și chiar sunt mai bine. Poate teama de a mai rămâne în spital mă face mai puternică, cert e că nu vreau să mai stau aici nici un minut în plus.
Ies din baie și-l zăresc pe Vlad lângă geam, gânditor, cu mâinile în buzunarele pantalonilor. E prima dată când îl văd fără halat. Arată al naibii de bine în costum, chiar mai bine decât în ținuta lui sexi de medic. Își întoarce privirea spre mine când am stins lumina de la baie și nu mi-a plăcut expresia feței lui. E schimbat, e prea serios, parcă afectat de ceva.
- Ești mai bine? mă întreabă sec.
- Da. Putem pleca, spun îndreptându-mă spre el cu mâna la cap.
- Bine, hai să mergem.
- S-a întâmplat ceva?
- Nu, de ce?
- Ești schimbat... ești altfel.
- Sunt așa cum am fost dintotdeauna.
Vlad
Desigur că a trebuit să-și dea ea seama imediat că am o atitudine schimbată. De acum voi fi doar medicul care va avea grijă de ea până vine Damian. Nu vreau să creez iluzii, sau să-și facă speranțe greșite despre noi.
O văd că e tulburată și încă foarte palidă, dar nu-i mai arăt că îmi pasă tocmai ca să se obișnuiască cu noul "Vlad".
- Trebuie să trecem pe la mine să îmi iau niște haine de schimb.
- Nu e nevoie. O să îți aducă George tot ce vrei.
- Ce? Doar nu o să îmi aducă George lenjeria mea intimă... stai, George știe unde mă duci?
La naiba, era să mă dau de gol.
- O să vină unde îl chemi...
-La naiba Vlad, ce e cu tine în dimineața asta?
- Nu ridica vocea Violeta. O să faci cum spun eu și va fi bine. O să mergem mai târziu să îți cumperi tot ce ai nevoie. Sunt obosit, nu am mai pus geană pe geană de cel puțin 36 de ore.
- Îmi cer scuze, o să tac.
Până acasă nu am mai schimbat nici o vorbă. Nici măcar nu s-a uitat vreodată spre mine. Poate am fost prea rece dintr-o dată, dar numai așa mă pot controla în fața ei, tratând-o cu indiferență.
Locuiesc la etajul șase și desigur că am întâmpinat probleme la ușa liftului.
- Te rog nu mă face să mă rog de tine. Intră în lift, nu ți se va întâmpla nimic, te rog.
- Nu. Mă duc pe scări.
- Nu te las să urci pe scări în starea în care ești.
- Atunci nu mai urc.
- Mă aduci la disperare femeie. Intră odată! mă răstesc la ea prinzând-o de braț și împingând-o în lift.
- Nu Vlad, te rog nu mă obliga, striga la mine plângând.
- Termină odată cu figurile astea de fetiță răsfățată.
Mă privește speriată, tremurând și palidă ca un cadavru. Începe să respire greu, își dă ochii peste cap și o prind în brațe înainte să cadă. Făcuse un atac de panică. Fir-ar să fie, chiar nu am crezut în fobia ei pentru lifturi. Am dus-o în brațe până în casă și am readus-o în simțiri imediat.
- Îmi pare rău, chiar nu am știut de fobia ta. Am crezut că sunt doar nebuniile tale.
- Niciodată, dar niciodată să nu mă mai obligi să fac ceva, îmi strigă în față nervoasă. Nu știu ce s-a întâmplat deodată cu tine, de ce te comporți așa. Din câte știu nu ți-am greșit cu nimic.
- Îmi cer scuze Violeta. Chiar nu am știut.
- Poate că a fost o idee greșită să vin aici.
- Vei rămâne aici și gata. E deja hotărât și acum te rog să te calmezi să pot să fac și eu un duș liniștit și să dorm. Ar fi cazul să te odihnești și tu. Asta e camera ta, eu voi fi dincolo. După ce mă trezesc mergem la cumpărături și o să îți iei tot ce ai nevoie.
- Bine, somn ușor.
Mi-am luat câteva zile libere, așa cum i-am promis lui Damian. Am vorbit cu el de dimineață și mi-a zis că ajunge în seara asta. Zilele petrecute cu ea în casă au fost o teroare psihică pentru mine. E o rebelă și face tot ce o taie capul. Cu toate că a fost greu, am reușit să îmi păstrez atitudinea pe care mi-am impus-o de la început. Am fost distant și chiar inabordabil de câteva ori. Vedeam că ar vrea să se apropie mai mult de mine, căuta liniște, protecție, înțelegere, dar nu am lăsat garda jos nici o clipă. Încerca să îmi intre în grații cu tot felul de idei născocite pe moment, dar abandona de fiecare dată văzând că nu are cu cine să le pună în practică.
Nu voiam să o fac și eu să sufere, i-a ajuns tot ce a trăit alături de Damian. Mi s-a destăinut într-o noapte când avusese un coșmar și am auzit-o țipând. Am stat o vreme cu ea până s-a liniștit și atunci mi-a povestit despre relația cu el.
- Vlad, vreau să te întreb ceva, dar te rog să nu te superi pe mine.
- Ce este Vio?
- Cine e Bela?
Mă opresc din mestecat și o privesc fix, făcând o grimasă.
- Unde ai auzit tu de numele ăsta?
- Te-am auzit când o strigai în timp ce dormeai.
- De când stai tu noaptea să îmi veghezi mie somnul? spun nervos ridicându-mă de la masă.
- Am auzit din întâmplare... aveai ușa deschisă la dormitor. În fine, scuză-mă. Nu trebuia să te întreb nimic, nu e treaba mea .
- Ai dreptate, nu e treaba ta, așa că stai cuminte în banca ta și nu te mai amesteca în viața mea. Ai dat-o destul peste cap deja.
- Ce vrei sa spui?
- Nimic, uită ce am zis.
- Nu Vlad. Nu eu ți-am cerut să mă aduci în casa ta. Chiar am insistat să nu vin. Acum îmi spui că eu ți-am dat viața peste cap?
- Nu am vrut să spun asta.
- Ba da, asta ai vrut. Stai liniștit că nu-ți mai stau în cale nici o clipă.
- Ce vrei să faci? Ce îți mai trece acum prin cap?
- Plec Vlad. Iartă-mă dacă ți-am cauzat neplăceri cu prezența mea aici. O să am grijă să nu mai auzi de mine.
- Termină cu prostiile. Nu pleci nicaieri, Damian trebuie să...
- Poftim?
- La naiba, spun lovind cu pumnul în perete.
- Ce e cu Damian? Ce trebuie să facă? Știe că sunt aici? M-ai mințit? La dracu Vlad, răspunde-mi!
- Da. El mi-a cerut să te aduc aici și să am grija de tine.
- Nu pot să cred așa ceva. Cine ești Vlad? Am avut încredere în tine.
- Violeta, eu...
- Taci! Nu vreau să mai aud nimic. Mi-a fost mai mult decât destul. Nu vreau să te mai văd niciodată.
A ieșit în fugă pe ușă, doar în ținuta de casă, fără să mă mai asculte. Am ieșit după ea, dar alerga pe scări de parcă era urmărită de poliție. Vreau doar să mă lase să-i explic cum stau de fapt lucrurile.
- Oprește-te, te rog nu mai fugi așa.
- Lasă-mă în pace! Nu mai veni după mine, te urăsc.
- Te rog lasă-mă să îți explic, ascultă-mă o clipă.
- Nu am ce să ascult. Nu vreau să știu nimic, îmi spune oprindu-se o clipă să-și tragă sufletul.
Când am vrut să o trag la pieptul meu se smuci brusc din mâinile mele și unul din picioare îi alunecă pe marginea treptei prăbușindu-se în gol în fața mea.
- Dumnezeule, nu! Violeta...
- Vlad... copilul meu...
- O să fie bine, Violeta, nu... te rog nu leșina, rămâi cu mine... Violeta...
Deveni inconștientă și avea hemoragie, mama naibii, îmi e teamă că pierduse sarcina. Îmi vine să urlu de supărare. Telefonul de servici e în buzunar și sun imediat după o salvare. Nu pot conduce în starea asta.
- Violeta, draga mea, te rog deschide ochii. Spune-mi orice, te rog revino-ți.
Are pulsul slab și înjur nervos că nu mai vine ambulanța. După câteva minute în care agonizam pur și simplu lângă ea, au apărut și colegii mei.
- Repede Mara, pune-i gulerul, perfuzii și 10 g de epinefrină, cred că are un avort spontan.
- Ce s-a întâmplat Vlad?
- A căzut pe scări. Sună să pregătescă tomograful. Cum e pulsul?
- E slab... 45.
- Fir-ar să fie, rezistă iubito. Nu mă lăsa și tu, strig la ea ca un nebun, fără să mai țin cont de prezența colegilor mei.
- Vlad... Vlad!!!
Privesc uimit când spre Violeta când spre Mara fără să mai realizez ce se întamplă.
- Ce? Ce e?
- Nu mai are puls, pregătește defibrilatorul. O pierdem...
Fac totul mecanic. Am impresia că filmul de acum trei ani îmi rulează în fața ochilor.
- Mai încearcă odată. Haide Vio trezește-te.
- Ești prea agitat, lasă-mă pe mine.
- Nu. Dă-te la o parte.
- Gata, e stabilă. Vlad...
Răsuflu ușurat și mă las să cad lângă targă. Mă simt sleit de puteri, nu mai știu ce simt în clipa asta. Furie... disperare... durere. Am realizat că am ajuns la spital doar când Mara a strigat la mine să mă dau la o parte.
- Vlad, e prea personal deja. Te rog lasă-mă pe mine să mă ocup de ea.
- Nu. Nu mă mișc de lângă ea.
- Încetează! O preiau eu, îți promit că am grijă de ea.
- Uff, bine. Ai grijă de ea.
- Te anunț când o stabilizăm.
- O să fiu aici.
Sunt îngrijorat, bulversat... dat peste cap. Ce se întâmplă iar cu mine. Ce o să-i spun lui Damian acum? Așa am avut grijă de ea? Aproape am ucis-o. Chiar dacă a fost un accident, s-a ajuns la el numai din vina mea.
M-am lăsat să cad lângă intrarea în urgențe și am început să plâng ca un nebun. Parcă o vedeam pe Izabela în locul ei, fără să pot face nimic să o aduc la viață. De ce îmi tulburi gândurile acum? De ce după atâta vreme în care te-am blocat în mintea mea.
Nu știu cât timp am stat acolo, dar m-am trezit la realitate când am simțit palma Marei pe umărul meu. Am sărit brusc în picioare văzându-i chipul serios.
- Ce s-a întâmplat?
- Îmi pare rău, dar...
- Mara! strig scuturând-o de umeri. Spune o dată ce este, nu mă mai fierbe.
- A intrat în comă.
- Nu, nu se poate. E numai vina mea. Copilul?
- Ai avut dreptate... l-a pierdut.
- Fir-ar să fie, înjur și lovesc peretele cu pumnii și cu picioarele încercând să mă calmez.
- Liniștește-te. Trebuie să te aduni, avem nevoie de tine calm și calculat. Ești cel mai bun neurochirurg, o să o faci bine, dar trebuie să-ți vi în fire.
- Hai să mergem să văd radiografiile. Poate nu e chiar atât de grav...