Tensiunea, împreună cu liniștea, predomina în cameră.
Arian era încă așezat și puteam șimții ochii săi arzându-mi pielea.
Am hotărât să pun telefonul înapoi în geantă și m-am ridicat, îndepărtând pătura caldă de pe corpul meu, făcând ca picioarele mele să intre în contact cu parchetul rece.
M-am înfiorat puțin, strângându-mi părul într-un coc plus minus ordonat, iar toate acestea sub privirea atentă a lui Arian.
Am început să merg spre baie, dar o mână m-a apucat de închietură, iar eu m-am întors spre băiat aruncându-i o privire urâtă.
-Dă-mi drumul- am spus încelștându-mi maxilarul în timp ce îmi strângeam pumnii.
-Trebuie să vorbim- a replicat Arian serios, ridicându-se în picioare și poziționându-se în fața mea.
-Tot ceea ce trebuia să ne spunem, ne-am spus-o deja, așa că, acum, dă-mi imediat drumul- am spus rece smulgându-mă din strânsoarea sa fără să reușesc să mă eliberez.
-Îmi pare rău că ți-am spus lucrurile alea. Nu voiam- a ridicat Arian tonul.
-Dar ai făcut-o- am replicat cu același ton de voce, iar Arian a răbufnit, eliberându-mă din strânsoarea sa de fier și trecându-și o mână prin păr, dezordonându-l.
-Ai pus-o mereu pe primul loc pe Jennifer, din prima zi în care ne-am întâlnit. Ai protejat-o mereu pe ea, punându-mă într-o lumină proastă pe mine, dar eu nu mai pot. Am obosit, Arian- am spus cu vocea tremurândă, făcând ca privirile noastre să se întâlnească, iar eu mi-am pierdut în ochii săi care acum își pierduseră lumina, devenind sumbri.
-Dă-mi doar cinci minute ca să-ți explic- a spus la urmă, implorându-mă cu privirea, iar eu m-am limitat să mă așez pe patul lui Thomas, așteptând să înceapă să vorbească.
El a luat loc lângă mine făcând un respir adânc ca apoi să încep să vorbesc.
-Am întâlnit-o pe Jennifer când aveam 15 ani. Eu eram în clasa a X-a, iar ea era una din fetele noi care se înscriseseră la internat. Mama îmi dăduse sarcina de a o conduce prin școală, pentru a o face să se obișnuiescă, așa că ne întâlnisem într-o după-masă și făcusem cunoștință. Era o fată foarte zâmbăreață și, în mod ciudat, chiar generoasă, dar în spatele acelui zâmbet șe ascundea o poveste. Am continuat să vorbesc, iar ea a devenit cea mai bună prietenă a mea.
A venit vacanța de iarnă, iar câțiva elevi hotărâseră să treacă pe a casă, printre care și Jennifer- Arian s-a oprit, iar eu m-am uitat la ochii săi care priveau un punct oarecare, gânditori, ca și cum și-ar reaminti acel moment.
-După sărbătorile de iarnă, când ne-am întors la școală, am văzut-o, dar m-aș fi așteptat la orice, dar nu la ceea ce am văzut. Jennifer era în curte cu capul plecat și avea buza de jos spartă și un ochi negru. A fost acela momentul în care am descoperit că tatăl său o bătea- a continuat Arian, iar la auzul acelor cuvinte mi-am deschis ușor gura, uimită.
În viața mea nu m-aș fi așteptat ca Jennifer să fi suferit niște maltratări din partea părinților. Părea o fată atât de sigură pe ea, cu o viață normală, dar chiar și persoana cea mai zâmbăreață de pe lume ascunde un secret întunecat, iar asta o învățasem cu timpul.
-Din acel moment am ajutat-o și am început să țin la ea, dar ea s-a îndrăgostit de mine. La început credeam că ceea ce simțeam pentru ea era iubire, dar cu timpul ea s-a schimbat, iar eu am înțeles că doar țineam la ea, așa că ne-am despărțit, dar am rămas prieteni. Când ai ajuns tu anul ăsta, mi-ai atras imediat atenția... Erai atât de diferită, misterioasă. Nu ți-a păsat niciodată de părerea celorlalți și nici acum nu-ți pasă și faci mereu ceea ce-ți spune inima și mintea- a spus Arian cu un zâmbet mic pe chip și din instinct am zâmbit și eu, dar mi-am revenit imediat, întorcându-mă serioasă.
-Apoi ne-am vorbit și n-ai căzut la picioarele mele doar pentru că eram fiul directoarei, ba chiar m-ai tratat cum ai fi tratat oricare alt băiat, iar asta la început mă enerva de moarte, dar cunoscându-te mai bine, m-ai cucerit și m-am îndrăgostit de tine. Când Jennifer a observat asta, fiindu-i frică să nu mă piardă, a început imediat să se certe cu tine, crezând că te va putea opri, dar tu ești una din persoanele cele mai încăpățânate și rebele pe care eu le-am cunoscut și i-ai ținut cap, iar eu sunt mândru de tine. Știu că am greșit apărând-o mereu pe ea, care greșește, și de asta îți cer scuze. Îți cer scuze și pentru ceea ce ți-am spus de dimineață, dar îți jur că nu gândeam absolut nimic din ce-am spus. M-am folosit de trecutul tău pentru a te răni, dar nu gândeam ceea ce spuneam. Îmi pare rău- a conclus Arian privindu-mă cu ochii aceia adânci plini de durere și de părere de rău.
Am oftat neștiind ce să fac... O parte din mine îmi șoptea să-l iert, iar cealaltă mă avertiza că dacă l-aș fi iertat imediat, ar fi făcut alte greșeli având convingerea că-l voi ierta ușor.
M-am ridicat încet din pat și în același timp a făcut-o și băiatul.
-Ca să te iert va fi nevoie de mai mult decât de niște scuze. Dacă eu te-aș ierta imediat, tu ai face aceeași greșeală fiind convins că eu te voi ierta imediat, dar nu merge așa. Va trebui să meriți iertarea mea- am spus sigură pe mine, iar Arian a oftat încuvințând în timp ce ridica încet o mână mângâindu-mi buzele
-Cât aș vrea să te sărut... Mi-e dor de tine- a șoptit apropiindu-se, iar eu mi-am închis ochii când a făcut ca buzele noastre aproape să se atingă, dar m-am îndepărtat imediat dupaia.
-Îmi pare rău, nu pot- am șoptit, iar el a încuvințat trecându-și o mână prin păr, ușor stânjenit.
Am lăsat ca privirea să se plimbe prin cameră, ca apoi s-o ațintesc asupra patului meu care devenise dintr-odată interesant.
-Îți promit c-o să fac orice ca să mă ierți și dacă e ceva ce am învățat de la tine e că promisiunile se mențin. Amintește-ți că te iubesc și că, într-un fel sau altul, o să fii din nou a mea- a spus Arian hotărât înainte să iasă din cameră și să mă lase cu mii de gânduri care se adunau în mintea mea.
-Te iubesc și eu- am șoptit la urmă lăsându-mi trupul să cadă pe patul lui Thomas.
Salutare oameni buni!
Sunt încă vie😂 îmi pare rău ca n-am mai postat, dar n-a fost o perioadă tocmai bună. Acum am revenit și sper să reușesc să traduc ultimele capitole cât de curând.
Vă pupăm❤