Am închis cu atenție ușa în spatele meu și m-am grăbit să mă pun la unul din multele calculatoare care erau acolo.
L-am pornit și cum a fost gata de utilizare am intrat pe Skype, intrând pe profilul meu, dacă se poate numi așa.
M-am grăbit să trimit un apel pentru video conferință lui Jake, care a acceptat după puține secunde.
-Isabella, cum ești?- a întrebat el cu un zâmbet uriaș pe buze.
-Bine frățiorul meu. Tu?- am răspuns zâmbind. Îmi era dor să-i văd chipul, să-i văd ochii și să-i văd zâmbetul. Era fratele meu și crescusem cu el. Tocmai îl regăsisem și separarea de el a fost dureroasă.
-Bine. Te-au lăsat să folosești un calculator?- a spus el așezându-se pe acela care părea să fie patul său.
-Nu. Îl folosesc pe ascuns, oricum am cam o oră la dispoziție în timp ce ceilalți fac educație fizică.- i-am explicat repede.
-Aceeași- a comentat o voce pe care am recunoscut-o imediat.
-David?- am întrebat și drept răspuns el a apărut pe ecran lângă Jake- Hey, frumoaso. Ce faci? Cum e la Londra?- m-a salutat el cu un zâmbet călduros.
-De rahat. Trebuie să găsesc îneaparat un mod pentru a mă exmatricula, este singura metodă pentru a mă întoarce la Miami- am răspuns punându-mă mai comodă pe scaun.
-Exmatriculare? Vera te va omorî- a comentat David.
-Ăla este ultimul din problemele mele. Voi? Totul în regulă la școală?- am întrebat.
-Fără tine nu mai e distractiv. Nu mai sunt acele scene pe care le făceai cu profesorii deci niciun râs- a spus Jake răbufnind, dar zâmbind ușor. Am zâmbit și eu la amintirea acelor vremuri.
-Mda- am recunoscut încuvințând.
-Acolo? Se învață mai mult sau mai puțin?- a întrebat David schimbând subiectul.
-E de rahat, pe bune. Micul dejun vine servit devreme, iar dacă nu ajungem la timp rămânem fără mâncare. Prânzul se ia în grabă pentru că dupaia ne duc în anumite locuri să facem niște experiențe de lucru, sau cel puțin așa zice nebuna aia de directoare. Eu deja în prima zi am fost trimisă la directoare pentru că combin o problemă după alta, dar nu se hotărăsc să mă exmatriculeze. De exemplu, mai devreme m-am enervat pe profesor și l-am dat dracului. Și, întocmai, trebuie să mă duc până la directoare pentru a-mi primi mustrarea- am explicat.
-Ce rahat de loc- a comentat Jake.
-De-acord. Îți recomand, fă orice pentru a fi exmatriculată- a spus David.
-Contează pe asta- am replicat.
-Apropo... E vreo fată bună pe-acolo?- a întrebat Jake.
-Ești același nenorocit. Oricum nu, cel puțin după părerea mea. Sunt toate niște ratate care s-au culcat cu fiul directoarei pentru că n-au un rahat mai bun de făcut. În plu, sunt mereu acolo în liniște să învețe și să execute ordine- am răspuns la întrebarea lui Jake.
-Atunci nu sunt curios să le întâlnesc- a spus el.
-Ceilalți cum sunt?- am întrebat.
-Bine. Te salută.- a răspuns el.
-Salută-mi-i și scuzați-mă dacă nu sun des, dar dacă descoperă că am telefonul mi-l retrag- am spus.
-Ah, nu-i nimic. Înțelegem- a spus David zâmbind.
-Dar încearcă să intri mai des pe Skype. Mă simt mai bine după ce te văd- a spus Jake.
-Ok- am concordat zâmbind.
Am rămas să vorbim pentru mult timp până când s-a sunat. M-am grăbit să-i salut și am închis video conferința. Am ieșit de pe Skype și am stins calculatorul stând atentă să nu las nicio urmă a trecerii mele. Am pus la loc scaunul și m-am grăbit să ies ca mai apoi să merg din nou în curte, unde profesorul, cum m-a văzut, mi-a zâmbit malefic punându-și mâinile în sân. Sunt sigură că nu l-aș fi suportat.
***
-Domnișoară Brown, văd că ați hotărât să ne onorați cu prezența dumneavoastră la ultima oră- a spus profesorul.
-Din câte se pare...- am spus.
-Bine. Pentru moment mergeți să vă așezați pe bancă lângă colegii dumneavoastră de clasă, apoi mă voi gândi la comportamentul dumneavoastră- a ordonat profesorul.
-Da, da. Faceți cum vreți, oricum nu-mi pasă- am replicat așezându-mă cel mai departe posibil de lumea aia și încrucișându-mi picioarele.
-Bine. Arian și Walter vor face echipele de fotbal care vor rămâne la fel până la sfârșitul anului și chiar și pentru tornee, așa că nu îndrăzniți să veniți la mine să vă plângeți pentru alegerile voastre. Au trecut cel puțin zece ani de când școala noastră nu câștigă un premiu și este ora să ne întoarcem în pistă. Persoanele care nu știu să joace va trebui să învețe s-o facă, așa că grăbiți-vă. Eu voi pleca pentru puțin. Jennifer va lua locul meu- a explicat profesorul ca mai apoi să dispară în interiorul clădirii.
-Bine. Faceți liniște. Arian, începe tu. Strigă o persoană pe care o vrei, în mod ca aceasta să facă parte din echipa ta- a strigat imediat Jennifer și toate șușotelile au încetat. Eu n-am stat să ascult, gândindu-mă la după-mesele în care eu și tata ne jucam fotbal și mă lăsa mereu să câștig. Mulțumită lui am învățat să mă distrez chiar și cu o simplă minge, dar era deja de mai bine de două luni de când nu mă mai jucam și nu știam dacă o mai făceam bine.
-Isabella, mișcă-te. Ai auzit că Arian te-a strigat? Nu putem pierde timpul pentru una ca tine- a urlat Jennifer punându-se în fața mea.
-Nu urla, parașuto, că au perfect chiar și dacă vorbești normal- am spus ridicându-mă și apropiindu-mă de grupul din care "în mod ciudat" făceau parte și Thomas, Caleb și Alexandra.
M-am oprit la puțini metri de distanță ca mai apoi să mă reașez pe iarbă și întorcându-mă la gândurile mele, ignorând-o complet pe Jennifer care urla pentru felul în care i-am spus mai devreme.
-Auzi? Vorbește cu tine- a spus Arian apărând-o pe fata de lângă el care zâmbea satisfăcută.
-Da, aud, dar sincer nu-mi pasă ceea ce are să-mi spună. Am altceva mai important la care să mă gândesc acum- am spus ridicându-mă de pe iarbă.
-Nu-mi pasă. Acum tu te pui în cerc și vom vorbi despre torneele pe care trebuie să le câștigăm.- a mârâit Arian apropiindu-se amenințător de mine plin de nervi.
-Poți uita de asta. Trebuie îneaparat să mă gândesc la un mod pentru a ieși din rahatul ăsta pe care voi îl numiți internat. Nu am timp să mă joc fotbal cu niște nenorociți- am replicat îndepărtându-mă cu un pas de el și încrucișându-mi brațele.
-Auzi, nu știu unde crezi că ești, dar asta nu este Miami și nu ne putem permite să pierdem pentru o fetiță răsfățată- a spus Arian privindu-mă rece.
-După mine nici nu ști să joci, adică... Uită-te la tine. Ești mai mult pentru tocuri și fustițe, decât pentru sport. De asta nu vrei să vii. Ți-e rușine- a spus Jennifer poate puțin prea sigură de sine.
-Asta o vom vedea- am spus smulgând mingea din mâinile lui Arian care nu a replicat curios să de ceea ce era de făcut.
-Ce ai de gând să faci?- a întrebat Jennifer chicotind.
-Un meci. Doar eu împotriva ta, vom vedea cine are dreptate- am urlat îndepărtându-mă și intrând pe terenul de fotbal. Când în sfărșit m-a ajuns și elevii au luat loc pe bănci, Arian a făcut de arbitru. Nu aveam multă încredere în el, dar era același lucru pentru mine. Voiam doar să demonstrez că știam să joc mai bine decât ei toți puși laolaltă.
Fluierul a făcut un zgomot enervant, iar eu imediat am șutat mingea depășind-o pe Jennifer care a rămas paralizată. Era ora să le arăt de ce eram în stare pentru că nimeni nu-și poate bate joc de mine, fără ca mai apoi să regrete.
Capitolul de lunea trecută!
Vă pupăm😘