C A P I T O L U L X V I
Castelul dintre ape
1842
Trecuseră mai mult sau mai puțin de patru ceasuri de când cele două trăsuri părăsiseră munții Ardeni. În prima, un tânăr prin ale cărui vene curgea sânge de nobil, privea peisajul presărat de brazi subțiri cu trunchiurile roase de licheni lacomi și nesimțitori frigului. Acum, copacii nu mai erau nici înghesuiți, nici colosal de înalți, dar dominau,nesfârșiți, aliniați unii în spatele celorlalți, alcătuind o masă impenetrabilă, asemenea unei armate gata de asalt.
A doua berlină adăpostea două femei, amândouă tăcute, și o pisică ce umplea liniștea cu un tors alinător. Nu mai ningea, dar furtuna – ce deja plana deasupra regiunii de câteva zile – nu-și schimbase cursul. Caii frizoni, cu o eleganță impunătoare și somptuoasă, înaintau vitejește prin zăpadă, arătându-și puterea rasei.
Era pace. O pace de suprafață, asemenea luciului apei care ascundea cele mai adânci și întunecate străfunduri. Dalian știa că ceea ce făcea era doar o fugă temporară din calea asasinului și mai știa că atunci când se va întoarce, coșmarul va continua neîntrerupt. Era obosită, acea oboseală a minții care îi doborâse spiritul. Simțea cum viața se scurge din ea ca nisipul unei clepsidre.
De cealaltă parte a banchetei, Gwendoline se străduia să nu-i arunce priviri prea insintente celeilalte. Se întrebase de nenumărate ori în orele petrecute sub sigiliul tăcerii de ce lady Ardenne le alesese tocmai pe ele. Nu îndrăzni să deschidă gura, în mare parte din teama de a trezi amorțirea nevorbirii și în mică parte din cauza orgoliului. Adevărul era că în scrisoarea misterioasă redactată chiar de mâna contelui Christobel acesta o ruga destul de simplu și fără asunzișuri ca în vizita lor la castel să o aducă pe „domnișoara din serviciul ei, posesoarea unor minunați ochi verzi", făcând apel la toată discreția caracteristică femeilor. Trebuia să mărturisească, o intrigase această cerere cel puțin bizară, dar nu era dispusă să pună întrebări.
Era trecut de miezul zilei când trăsurile se opriră. Intraseră într-un mic orășel de pe malul fluviului Meuse. Patch își înălță nasul și privi curios în jur. Un băiat necunoscut veni și le deschise ușa, ajutându-le să coboare.
Dalian păși timid pe caldarâmul proaspăt măturat. Cuprinse totul cu privirea: casele etajate, înghesuite, cu acoperișuri maronii, dealurile împădurite ce înconjurau orașul pe o parte, cerul gri care dădea aspectul înserării.
Era prima dată când ieșea din Ardenne.
Cu coada ochiului, îl zări pe lord vorbind cu vizitiul ce îi adusese până acolo. Inima îi făcu o tumbă. Voia ca el s-o observe. În schimb, bărbatul intră în hotelul Le château d'eau fără a o învrednici cu o ocheadă.
- La ordinul domniei sale, veți poposi câteva ceasuri pentru a se odihni caii, spuse băiatul și le făcu semn să îl urmeze.
Femeile străbătură parterul clădirii falnice apoi urcară spre camera lor. Odaia era mobilată simplu, dar armonios. Dalian îl dădu jos din brațele sale pe Patch și străbătu încăperea, cercetând-o. Totul părea diferit de casă. Aici, nimeni nu știa ce se întâmplase. Gwendoline se așeză pe singurul pat, răsuflând obosită.
- Trebuie să știi ceva înainte de a ajunge la castel, zise Dalian cu fața spre fereastră.
Nu apucă să continuie, căci ușa se deschise. Băiatul de mai devreme băgă capul prin crăpătură.
- Domnișoară Dalian, domnia sa vă solicită prezența, rosti acesta respectuos.
Cea numită îi aruncă o privire celeilalte ce sugera că nu terminase, apoi ieși pe culoarul îngust și întunecos. Singura ei rochie de ocazie, cea pe care o purta, alcătuită dintr-un amestec de gri cu dantele sărăcăcioase, foșnea delicat la fiecare pas al posesoarei. Înainte de a bate la ușa stăpânului ei, își aranjă o cută inexistentă a materialului.
Lordul o așepta instalat confortabil într-un fotoliu din apropierea căminului. Degetele lungi și albe ale bărbatului stăteau sprijinite de linia puternică a maxilarului. Ochii lui se îndreptară spre ea. Dalian îngheță și simți nevoia de a se face cât mai mică sub privirea lui.
- Ia loc, o invită el.
Se așeză timid în fața lui, bucurându-se discret de focul zdravăn ce-i încălzea picioarele amorțite după un drum ce i se păruse extrem de lung.
- Dalian.
Ea își înălță capul, știind ce însemnă acea avertizare spusă pe un ton calm. Cât de deschiși erau ochii lui! Uitându-se la chipul bărbatului din fața ei își aminti cum îl legănase în brațele ei și-i mângâiase părul. Stând acolo, înveșmântată în acea rochie gri ale cărei fuste erau cârpite pe interior, contemplând frumoasa vestă neagră pe deasupra cămășii de aceeași nuanță ce-i îmbraca pieptul, știa că nu se potrivea peisajului. Acum, mai mult ca niciodată, când își dădea într-adevăr seama de ierarhia socială pe care o ignorase, sentimentul o copleșea. Dalian își întoarse capul spre foc, iar lordul surprinse acea arcuire delicată a gâtului.
- Vom rămâne aici în noaptea asta, domnule? spuse ea.
- Nu.
Ochii ei erau roșii și umflați, de parcă nu dormise toată noaptea. Îi văzu mâinile albe în poală jucându-se cu materialul rochiei.
- Îmi doresc să fi fost o cale mai elegantă prin care să-ți spun acest lucru, însă va trebui să schimbi ținuta.
- Poftim? rosti confuză Dalian.
- Ești lady Ardenne, zise nobilul, iar ea se încruntă. Conduita și aspectul tău trebuie să fie impecabile.
- Îmi cer scuze, domnule, această umilă rochie este tot ce am, răspunse fata cu o ironie reținută.
- În acest cufăr, spuse el făcând un semn în dreptul patului, se află tot ce ai nevoie.
Dalian refuză să-și îndrepte atenția spre locul indicat, păstrând pe chip o ușoară urmă de dispreț. Nările îi fremătară de furie când se ridică și spuse pe un ton rece:
- Domnule, dacă asta e tot...
Dădu să plece, dar lordul fu într-o clipă în picioare și o prinse de cot. Se uită în jos la ea, scufundându-se în acel albastru închis al ochilor servitoarei.
- Nu-mi pasă ce fel de haine porți, rosti simplu nobilul, dar nu ți-aș cere acest lucru dacă n-ar fi absolut necesar.
Strângerea lui era blândă, aproape ca o mângâiere. Nu voia să-i arate cât de teamă îi era, dar el intuise. Îi atinse obrazul cu vârfurile degetelor, temându-se să nu fie respins. Dar Dalian își lăsă obrazul în palma lui și trase adânc aer în piept. Pentru o clipă, se gândi să o aducă în brațele sale și să o facă să uite de tot ce nu era el, dar, în loc de asta, se trase un pas în spate.
- O să-ți trimit servitoarea. Să fii pregatită de plecare într-un ceas.
Lordul închise ușa în urma lui, dar nu rămase multă vreme astfel. Gwendoline apăru în prag, măsurând întrebătoare încăperea. O cută de încruntare îi apăru între sprâncene.
- Ce e camera asta? Stăpânul ne-a chemat?
Dalian stătea în dreptul ferestrei, lăsând puțina lumină ce cobora din înaltul cerului să-i scalde silueta. Chipul ei alb și ochii ei de culoarea adâncului mării se întoarseră spre ea.
- Ia un loc, vorbi cu tonul măsurat.
- Nu primesc porunci de la tine, spuse celalată și înghiți în sec.
Se apropie de ea cu mâinile în sân și cu pași tărăgănați, înceți. Își trecu limba peste buze.
- Ascultă-mă o clipă chiar dacă ți se va părea o absurditate, spuse Dalian.
Îi relată povestea de la începuri, când se strecurase la bal crezând că faptele ei nu vor avea consecințe, cum se trezise înconjurată de nobili și cum lordul o salvase cu o minciună. Descrise dimineața când ajunseseră cele două scrisori la conac, fiind constrânsă să ducă mai departe piesa de teatru pe care ea o pusese în funcțiune.
Gwendoline trase zgomotos aer în piept, așezându-se în fotoliu.
- Doamne! rosti cu vocea nesigură, nu vă bateți joc de mine. Milordul a luat parte la ideile dumneavoastră revoltătoare?
Dalian o privi în tăcere, gândindu-se cât de departe ajunsese de fapt născocirea ei, apoi vorbi:
- Ne-am adâncit unul pe celălalt în această minciună. În scurt timp, totul o sa fie bine. Avem nevoie de dumneata.
Tonul nu era nici pe departe rugător, ci avea în el o gravitate care o învălui pe cealaltă.
- De ce tocmai eu? întrebă și Dalian simți cum defensiva ei slăbește.
Își duse mâna în dreptul pieptului, scotând din corset o scrisoare ce încă păstra căldura pielii. Sigiliul lui Christobel von Renoire era desfăcut. Îi întinse bucata de hârtie, iar Gwendoline își plimbă ochii peste rândurile cu litere ornamentate.
- Pot să o păstrez? șopti ea și o împături.
- Numai dacă vei consimți să ne ajuți.
Gwendoline încuviință.
***
Se lăsase noaptea, întunecoasă și înghețată. Fornăitul cailor și bătaile ritmice ale unor tocuri păreau singurele sunete vii. Femeia a carei față era ascunsă de pălăria cu boruri largi scoase un oftat - ce se stinse neauzit de nimeni - înainte de a accepta mâna palidă a domnului și a se urca în trăsura bogat împodobită. Un patruped sprinten făcu un salt și i se adăposti în faldurile rochiei. Se lăsă pe zecile de perne cusute cu fir de aur, țintuind podeaua cu privirea. În curând, pe aceeași podea, apăru o pereche de pantofi bărbătești.
Ușa se închise, împiedicând frigul să mai pătrundă în spațiosul cupeu. Lordul trase obloanele geamurilor. Lumânările din cele două felinare umplură micul spațiu, făcându-l dens și cețos. Bărbatul bătu de două ori cu capătul bastonului în tavanul trăsurii, iar roțile se puseră în mișcare cu un huruit prelung. Dalian își desfăcu panglicile pălăriei, lăsând-o pe banchetă. Părul despletit îi năvăli pe obraji, încadrându-i chipul palid. Ridică încet privirea spre nobilul din fața ei. Ținuta lui era impecabilă. Ochii lui o măsurau la rându-i, cuprinzându-i silueta înveșmântată în culoarea oceanului. Ar fi vrut să vorbească, dar împrejurarea nu părea potrivită. Imaginea preotului muribund îi străfulgeră înaintea ochilor făcând-o să tresară. Ultimele lui cuvinte îi rămăseseră fixate în minte asemenea zăpezii pătate de sânge, ca o imagine infinită și neîntreruptă. Le repetase de atât de multe ori încât ajunseseră să reverbereze în adâncul pădurii, șerpuind de-a lungul trunchiurilor bătrâne.
- Îți e frig? o întrebă lordul.
Fata vru să-i spună, dar vorbele din minte luară forma unui simplu nu rostit încet și chinuit. Tăcerea ce urmă nu fusese niciodată mai apăsătoare ca în acele momente. Dalian nu îndrăznise să mai scoată un cuvânt, privind podeaua trăsurii.
Lordul deschise obloanele, îndreptându-și atenția spre rândurile nesfârșite de copaci. Un scâncet ușor îl readuse din meditare. Își desprinse privirea din întunecimea de nepătruns a nopții, îndreptând-o agale spre însoțitoarea lui de drum. Tânăra se trăsese în cel mai îndepărtat colț al banchetei, făcându-se mică și, în final, adormid îmbiată de legănările domoale ale trăsurii și doborâtă de oboseala călătoriei. Umbrele genelor lungi și dese îi curgeau pe obraz, nereușind însă să-i ascundă paloarea. Sprâncele îi stăteau încruntate, semn al bătăliei duse în visul rău ce-i smulsese geamătul înfundat. Buzele-i tremurau ușor, parcă șoptind vorbe de neînțeles.
Lordul se mută pe bancheta ei, trăgând-o mai aproape. Dalian nu ezită să se abandoneze brațului ce-i înconjura talia. Imediat, se lăsă învăluită de neașteptata sursă de căldură, potrivindu-și fruntea la baza gâtului lui Kain.
Trecuse multă vreme de când nu mai trăise acea eliberare dată de liniștea abolută, la limita dintre fericire și mulțumire. Deschise doar pentru o clipă micul geam, suficient pentru a lăsa o adiere rece să ia locul aerului înăbușitor. Dalian i se înghesui în brațe, înfiorată de briza înghețată, iar el o acoperi cu mantia lui de călătorie.
Era liniște în trăsură. Tropotul copitelor cailor se auzea încetișor.
Cerul se contopea cu pădurea într-un amestec de vânt și zăpadă.
Lordul își sprijini obrazul de creștetul tinerei, inspirându-i parfumul. Închise ochii și își permise să uite un moment de crime, secrete de familie și păpușari.
***
În visul ei, trăia din nou senzația de cădere. Cădea în gol, fără a se putea opri. Deschise gura, dar nu reuși să țipe înainte ca trupul ei să se scufunde adânc în apa înghețată. Frigul i se răspândi în oase, iar apa îi apăsa dureros pieptul. Tresări ușor, privind în jur. Fereastra era crăpată, lăsând vântul să pătrundă în trăsură. Mucul lumânării se stinsese, dar în depărtare se vedeau zorii. Pădurea din jurul lor dispăruse, înlocuită de un câmp vast, fără început sau sfârșit.
O vagă lumină se răspândise în interiorul trăsurii, căzând pe chipul adormit al lordului. Întinse mâna rece și închise fereastra. Acolo unde fruntea se sprijinea de gâtul lui, simțea o căldură neobișnuită, mai profundă decât simpla atingere a pielii. Mâna lui îi strângea talia, ținând-o aproape. Urmări cu privirea liniile ascuțite din care era compus chipul său, gândindu-se că de ar fi avut tot timpul din lume pentru a-i studia trăsăturile, tot nu i-ar fi fost îndestulător. Inspiră adânc mirosul lui, închizând ochii și adormind la loc.
Se deșteptă numai când auzi glasul Gwendolinei, strigând-o.
- Doamnă, doamnă treziți-vă, șoptea aceasta din pragul trăsurii.
Își ridică cu greu capul de pe spătarul banchetei, uitându-se neliniștită în jur.
- Domnul vă așteaptă la micul dejun. Acesta este ultimul popas înainte de a ajunge la castel, o anunță fata simplu, păstrând un ton respectuos întrucât știa că nu erau singure.
Dalian coborî ajutată de un valet. Rochia azurie din mătase mătura caldarâmul în drumul spre han. Servitorul o conduse de-a lungul unei recepții largi, într-un salon primitor. Focul zdravăn ce ardea în vatră îi aduse culoare în obraji. Își găsi stăpânul așezat după obicei în dreptul geamului, cu atenția îndreptată spre drumul mărginit de copaci. Întoarse capul de cum îi auzi pașii atât de bine cunoscuți. O măsură din cap până în picioare, luându-și timp să memoreze fiecare detaliu al imaginii ei. O văzut înaintând spre el, cu materialul rochiei unduindu-se la fiecare pas, făcând mătasea să lucească.
Lordul o întâmpină cu un clătinat din cap. Simți acea schimbare de atmosferă de îndată ce ea intră. Prezența ei umplu tot ce-l înconjura, umplându-l pe el. Era conștient de fiecare mișcare a ei, de parcă reverbera înăuntrul lui. Dalian își ridică ochii spre el. Astfel, într-o tăcere neîntreruptă de cuvinte, dar acompaniată de clinchetele delicate ale porțelanului și de lemnele ce trosneau în foc, luară micul dejun. Un valet stătu în permanență în încăpere servindu-i și admirând în sinea lui perechea desăvârșită de nobili.
Își reluară drumul în tovărășia aceleiași liniști. Dalian se abandonă temerilor, închipuindu-și cum reputația lordului ar putea fi pe deplin spulberată din pricina ei și cum ar izbucni un scandal de proporții dacă adevărul ar ieși la iveală vreodată. Era convinsă că toate acele plăsmuiri se vor preface în realitate la prima greșeală făcută. Deveni brusc conștientă de fiecare ropot de copite, știind că se apropie. Câmpul nesfârșit se preschimbă în căsuțe din cărămidă roșie, răsfirate prin zăpadă. Rotocoale de fum se înălțau în văzduh alimentând parcă culoarea cerului. Văzu oameni care se uitau la rândul lor după misterioasa trăsură ce purta însemne nobiliare și i se părură diferiți de cei de acasă. Aceștia nu știau de unde vin și ce lăsaseră în urmă. Lordul trase perdelele și coborî geamul. Îi făcu loc pe bancheta lui, invitând-o cu o înclinare ușoară a capului. Dalian se așeză lângă el și urmări ceea ce el îi arătase.
Turnul și acoperișul castelului i se devăluiră după o cotitură. Fata se aplecă peste pervaz, lăsând vântul să-i biciuiască chipul. Cuprinse totul dintr-o privire, sorbind peisajul dinaintea ochilor și punându-l la păstrare în amintire. Simți cum el o trage înapoi, îmblondind-o să intre. Când se lăsă din nou lângă lord, nu-i dădu drumul mâinii, ci o păstră într-a ei ca pe un talisman aducător de noroc. Caii își încetiniră pasul la imboldul vizitiului pe când treceau de poarta parcului castelului.
După ce trăsura făcu o ultimă curbă pe pavajul din piatră roșie, castelul i se dezvălui dintr-o dată. Dalian înlemni. Conacul era într-adevăr construit în mijlocul apelor. Structura masivă, aproape lipsită de eleganță, însă specifică erei medievale, era înconjurată de un șanț lat ce aducea mai degrabă cu un lac. Între parc și castel, existau două poduri care făceau legătura. Pe unul din aceste poduri treceau cele două trăsuri ale lordului și lady-ei Ardenne.
Familia regală alături de o armată de servitori îi așteptau înșirați la intrarea în castel. Caii își sfârșiră în fine goana neabunească. Un lacheu veni iute să le deschidă ușa trăsurii. Lordul coborî cel dintâi, sărind elegant pe pavajul curățat cu meticulozitate. Dalian îi întinse mâna înmănușată, urmându-l afară. Aerul iernatic îi năvăli în nări, alergând furtunos în jos pe gât. Își lăsă mâna pe brațul lordului când acesta o conduse încet. În timp ce mergeau, bărbatul aruncă o privire furișată spre chipul ei. Rochia azurie contrasta uimitor cu pielea albă a tinerei, iar buclele negre i se unduiau ușor în jurul taliei. Dalian își îndreptă spatele, încercând să cuprindă figurile importante pe care avea să le cunoască.
Prințul Georg, un chip palid și osos, atașat unui trup înalt, ținea o mână pe talia soției sale, Ida de Waldeck, a cărei fizionomie inspira o bunătate naivă încadrată de o împletitură complicată. Ambii erau înconjurați de copii, înveșmântați ca și părinții lor în blănuri.
Lordul simți degetele ei strângându-l mai tare, iar el o trase în jos pentru o plecăciune protocolară.
- Vă rugăm să poftiți înăuntru, probabil încântătoarea lady Ardenne a înghețat cu totul, spuse prințul cu o voce înceată și moale ca mătasea.
- Încântat să vă revăd, răspunse lordul, pășind în holul ornat în nuanțe de sângeriu și lemn negru.
- Oh, draga mea, ești așa frumoasă. Mă mir de ce lordul nu te-a menționat niciodată în scrisorile sale, exclamă prințesa măsurând-o pe Dalian.
- Unui bărbat îi place să-și țină posesiunile cele mai de preț ascunse de ochii altora, comentă Georg cu un zâmbet lipsit de umor.
- Am să pun un valet să vă arate camerele.
Ultima voce aparținea contelui Christobel care apăruse din susul scărilor, punând capăt unui schimb de priviri cu subînțeles între prinț și lord.
- Desigur, bucurați-vă de ședere, le ură gazda făcând un gest larg cu mâna.
O menajeră înaltă și uscățivă o conduse pe Dalian de-a lungul unui coridor situat la al doilea etaj al castelului. Foaierul era încununat cu un uriaș și bogat brad de Crăciun, iar pe balustradă se încolăceau ghirlande decorate cu panglici roșii. Deși era mijlocul zilei, holul era cufundat în beznă și, peste puțin timp, observă aceeași întunecime și în cele două camere ce-i fuseseră rezervate. Păși înăuntru, fiind întâmpinată de Patch care i se strecură imediat printre picioare.
Podeaua din lemn închis era completată de pereți tapetați în stacojiu cu aplicații fine aurii și de un pat cu așternuturi albe ce domina întregul dormitor. Ferestrele erau mici, abia lăsând să pătrundă câteva raze bolnavicioase de soare. Nu îndrăzni să se apropie de acestea bănuind că tot ce-ar fi putut zări era lacul de dedesubt. De asemenea, remarcă o ușă nu departe de cadrul patului, dar se feri să întrebe servitoarea unde duce de teamă să nu comită vreo greșeală.
- Cufărul dumneavoastră a sosit, milady. Dacă doriți ceva puteți suna oricând clopoțelul, rosti fata uscățivă păstrându-și privirea în pământ și tonul respectuos.
- Mulțumesc, spuse Dalian și o urmări cum face o plecăciune.
Trezindu-se singură, se plimbă de mai multe ori în jurul odăii de dormit și a salonului ce-i fuseseră rezervate, descoperind o bibliotecă și un fotoliu așezat sub o fereastră. Își aminti cum acasă, în Ardenne, nu văzuse nicicând o bibliotecă și se întrebă dacă nu cumva existau părți ale castelului de care ea nici nu bănuia. Deși știa de rețeaua de pasaje ce se întindea pretutindeni în uriașa construcție, nu avusese ocazia să vadă unde duc. Trecându-și mâna peste coperțile legate în piele, citi titluri în germană, engleză, rusă și câteva în franceză.
Se pierdu în farmecul cărții în timp ce mângâia blana motanului ce i se ghemuise imediat în poală. Fără bătăile orologiului, nu știu câtă vreme trecuse când auzi pașii lui Gwendoline.
- Prințul Georg vă invită în salonul cel mare, apoi în sala de muzică pentru a lua ceaiul și a o asculta pe prințesă cântând la pian, anunță fata.
Dalian lăsă cartea deoparte și îi permise servitoarei să-i schimbe rochia în care călătorise cu una aurie ce-i acoperea mâinile, dar lăsa o largă priveliște asupra sânilor încorsetați. Îi agăță de urechi niște cercei grei, ornați cu pietre galbene și îi prinse în jurul gâtului subțire un colier aurit ce-i complimenta pielea palidă. Gwendoline refuză să-i strângă părul într-o coadă împletită așa cum o rugase, păstrându-l dat pe spate, unde onduleurile lungi până în talie se legănau ușor la fiecare pas.
Lordul, care își petrecuse vremea privind împrejurările din cadrul ferestrei sale cu un aer calm, mocnea de nerăbdare să-și revadă presupusa soție. Îi era teamă de fiecare moment în care nu era lângă el, nefiind în stare să o protejeze sau să-i acopere greșelile. Fusese o ușurare când invitația prințului sosi în sfârșit. Un valet îi schimbă hainele, iar lordul se grăbi spre camera ei. Bătu o singură dată la ușa camerei sale, așteptând-o sprijinit de balustrada scărilor. Când ea păși în hol, întreaga lumină a lumânărilor se revărsă numai asupra ei, absorbindu-l cu totul pe lord. Se apropie încet de Dalian, oferindu-i brațul. Fermecătoarea doamnă îl acceptă și împreună, formând o pereche strălucitoare, coborâră în salonul castelului unde cuplul regal alături de mici prinți și prințese îi așteptau. Camera era mobilată în nuanțele specifice conacului. Două tabouri acopereau o bună bucată din ce doi pereți din spate, creând fundalul pentru pianul verde cu decorații aurii la care avea să cânte stăpâna casei. Polița șemineului fusese decorată cu ramuri de brad împodobite ce răspândeau un miros puternic și plăcut. Dalian luă loc pe canapeaua albă lângă prințesele Matilda și Ida – fiica. Se mai aflau în salon unul dintre fii familiei, soțul Matildei și însuși tatăl.
Ida de Waldeck, cu chipul ei naiv încadrat de împletitura complicată, o întâmpină dintr-un fotoliu stacojiu cu un zâmbet. Îi turnă o ceașcă de ceai și i-o întinse.
- Întotdeaua îmi face plăcere o băutură caldă pe o vreme ca aceasta, comentă ea jovial, iar Matilda o aprobă.
- Aveți niște peisaje încântătoare, spuse Dalian sorbind din ceașcă.
- Nu-i așa? întări Ida – fiica ce purta același nume ca mama. Trebuie să faci neapărat o plimbare călare prin parc înainte ca vremea să se schimbe.
- Desigur că vara grădinile au mai multe de arătat, dar ar fi păcat să ratați o promenadă când se va arăta soarele, o aprobă Matilda.
- Oh, poate că ați dori să patinați pe gheața lacului, exclamă încântată cealaltă soră.
Dalian se gândi la dățile când ea și Maurice găseau petice de apă înghețată și la cum el o ținea de mâini ca să nu cadă și să-și murdărească rochia. Amintirea îi aduse o umbră și un zâmbet vag pe care îl ascunse cu o altă înghițitură din ceaiul aburind.
- Desigur, spuse ea, dar nu intenționa să-și țină cuvântu sub nicio formă.
- Le reamintesc cu fiecare ocazie cât de periculoasă este această distracție, se scuză prințesa Ida, apoi continuă pe un tonalitate mai joasă și fără urmă de zâmbet: dacă ar fi după mine aș acoperi lacul ăsta infernal.
Schimbarea de ton trecu aparent neobservată când Ida de Waldeck se ridică și se așeză pe scaunul pianului. Când degetele prințesei atinseră clapele pianului, întregul castel păru că începe să vibreze. Deși Dalian rămase la locul ei, își îndreptă privirea spre lord. Stătea în dreptul ferestrelor, rezemat de pervazul lat, parcă absorbit de lumina iernii. Conturul lui se pierdea în raze, făcându-i onduleurile să pară albe. Ochii lui gri-albăstrui o urmăreau de ceva vreme fără să fie observați. Se uitară unul la altul lung până când Dalian își dezlipi privirea trezită de finalul muzicii și exclamația prințului Georg.
- Splendid, draga mea!, zâmbi el luându-și soția de talie.
***
Gwendoline îi atârnă în jurul gâtului un colier sclipitor de smaralde. Culoarea lor era atât de adâncă încât păreau că nu au sfârșit și că nu avuseseră niciodată început, ca și cum se aflau acolo de la începuturile timpului, ca un fel de bijuterile antică ce stătuse la gâtul unei prințese egiptene. Totuși, nicicând nu fusese purtat cu o atâta delicatețe, pe o piele atât de albă care făcea ca strălucirea pietrelor să pară ireală.
Privind-o pe Dalian, nu te puteai hotărî care nuanță era mai profundă: cea a smaraldelor sau cea a ochilor stăpânei.
Încuietoarea fină a colierului se pierdu în spatele buclelor matăsoase și ireal de lungi ale lady-ei. Deschizând o sticluță cu o formă suplă, Gwen îi tamponă ușor baza gâtului lăsând un miros discret în urmă.
- Contele a găsit un prilej de a-ți vorbi? întrebă stăpâna.
Servitoarea scutură negativ din cap, dispărând în spatele camerei. O bătatie ușoară în ușă o ridică în picioare. Se revăzu cu coada ochiului în oglinda măsuței de toaletă. Rochia neagră îi îmbrăca trupul suplu, unduindu-se și foșnind după dorința posesoarei. Întoarse spatele propriei reflexii, rușinată de scurtul moment în care se gândise la cum îi va plăcea lordului înfățișarea ei. Gwendoline îi deschise ușă, dezvăluind un bărbat frumos, cu părul ondulat, ochii de un albastru-cenușiu și niște mâini cu degete lungi ce denotau un rafinament peste margini specific neamului Ardenne. Îi oferi brațul, iar ea îl prinse timidă, cu privirea ațintită în jos, spre podeaua din lemn lăcuit. Apucă să coboare doar o treaptă până ce lordul o trase ușor spre el, aplecându-și capul și aproape atingându-i gâtul cu vârful nasului. Răsuflarea lui caldă îi provocă fiori desfătători ce-i străbătură pielea uimitor de rapid, ca o reacție intrantanee a apropierii dintre ei.
- Ai folosit parfum, spuse el îndepărtându-se și amândoi continuară să coboare.
Un valet anunță cu voce groasă și solemnă intrarea lor în sala unde se servea cina, apoi numele întoțite de titlurile nobiliare deținute.
- Ducele și ducesa Ardenne.
Încăperea era largă, dominată de o masă lungă, deasupra căreia veghea un candelabru din cristal. Lumina mai provenea și de la șemineul aprins, permanent controlat de valeți. Perdele groase erau trase peste ferestre, oferind camerei o atmosferă intimă. Membrii familiei regale erau așezați în funcția preferințelor, astfel că Dalian ajunse în stânga prințului, avându-l în dreapa pe lord, iar în față pe prințesa Ida. În spatele lor, valeții aduceau deja platourile cu primul tip de mâncare.
Săriseră peste formalitatea salonului înainte de cină din cauza migrenei stăpânei casei și, întrucât vremea era prea friguroasă pentru a primi alți musafiri, nu cauzase nicio împotrivire. Primul fel fu servit.
- Îmi pare tare rău, lady Ardenne pentru plictiseala de care sigur te-ai molipsit în după-amiaza aceasta, se scuză stăpâna casei. Mâine fetele îți vor arăta biblioteca și tablourile, dacă ti-ar face plăcere.
- Biblioteca este locul meu preferat din întreg castelul, mărturisi tânara.
- Oh, chiar așa? exclamă încântată tânăra Ida. Pot spune același lucru. Ce fel de cărți îți plac cel mai mult?
- Faima dumneata de colecționară de cărți a ajuns până în Londra, domnișoară Ida, surâse lordul spre fată, care lăsă ochii în jos cu obrajii îmbujorați.
Întrerupse conversația pentru a nu da curs întrebării ce o putea pune în dificultate pe Dalian.
- Vă asigur, spunea prințul din dreapta ei, că lucrurile se vor schimba radical în următorul secol. Deja se vorbește despre egalitatea între rase, imaginați-vă că peste două sute de ani servitorii se vor amesteca cu nobilii, iar sângele albastru își va pierde descendența atât de prețuită în timpurile noastre.
Contele Christobel, din celălalt capat al mesei, păli și încleștă maxilarul. Se afla între ducele Eugen, soțul Matildei și între prințul Adolf, fiul cel mai mare și moștenitorul titlului.
- Tată, spuse Adolf cu vocea moale și pătrunzătoare asemănătoare părintelui său, acesta e un subiect care nu merită discutat la masă, pe doamne le-ar putea plictisi.
- Iertare părții feminine, întotdeauna uit că ar trebui să aduc în discuție lucruri ca mătăsuri sau bârfe mondene din toate colțurile lumii, zise prințul Georg în chip de glumă.
- Sugerați că femeile nu pot purta convorbiri precum condiția servitorilor? întrebă Dalian pe un ton aparent calm și surâzător.
- Sugerez că e o problemă care merită explicată pe larg într-un alt loc, dacă poftiți.
Ochii prințului scânteiară, completându-i zâmbetul șiret. Privirea lui o devora și nu se temea de indiscreția lui. Părea că nimeni nu observă felul cum întreaga atenție a bărbatului se îndreptate asupra ei cu un fel de interes înflăcărat.
- Voi accepta invitația.
Toți își întreptară capul spre lord, cel ce rostise cuvintele și care acum sorbea calm din paharul cu vin. Scurtul moment de tăcere luă sfârșit când valeții aduseră peștele, iar conversațiile fură reluate.
- Îmi aduc aminte prima iarnă petrecută aici, spunea prințesa către Dalian. Era o iarnă blândă, ningea mărunt și vântul nu bătea deloc. Mărturisesc că nu mă simțeam nicidecum atrasă de perspectiva de a sta izolată la țară. Cerul era mult mai larg aici, așa credeam pe atunci. Am descoperit plăcerea unei cărți bune într-o zi noroasă și a plimbărilor la pas prin parcul acoperit de zăpadă. Oh, lady Ardenne, chiar trebuie să ieși să vezi parcul! Sculpturile ți se vor părea puțin nerușinate, dar extrem de expresive, zâmbi Ida de Waldeck.
- Povestește despre legende, își îmboldi Matilda mama când observă că toată lumea se întrerupse pentru a asculta istorisirea prințesei.
- Cum nu știam nimic despre aceste locuri, eram gata să dau crezare fiecărui zvon. Am lăsat doica să-mi împuie capul cu tot felul de baliverne despre monștri care trăiesc în lac. Știți, ca și creatura aceea văzută de căpitanul Samuel Eades, jumătate pește, jumătate urangutan. Ei, bine, chiar credeam că așa ceva există. Într-o zi, pe când stăteam în camera copilului singură, căci doica avea treburi la bucătărie, mă uitam pe fereastră. Ningea cum vă spuneam, mărunt și des, ca o perdea de zăpadă ce cădea constant. Era tocmai amurgul, dar nu se vedea la orizont decât o dâră de lumină ce continua să se micșoreze. Stăteam în dreptul geamului așadar, uitându-mă în jos, fără a avea cu adevărat un lucru anume pe care să-mi fixez atenția. Atunci mi s-a părut că văd... Nu, scutură din cap prințesa, eram convinsă că văd ceva mișcându-se în lac. Stătea pe marginea de piatră și se uita la mine tot așa de real cum mă uitam și eu la ea. Avea coada de pește – un pește uriaș – și trup de maimuță ca acelea pe care le vezi la saltimbanci. Am țipat așa de tare încât am trezit copilul. Când a venit doica și i-am poruncit să se uite pe fereastră mi-a spus că nu era nimic și, chiar de ar fi fost, era imposibil să-mi dau seama ce pe ninsoarea aceea viscolită.
- A avut dreptate spunându-ți asta, zise prințul Georg în același timp în care Matilda izbucni în râs.
- Bietul copil, chicoti și Ida fiica, neobservând paloarea de pe chipul mamei.
- Eram eu, mamă? întrebă Adolf împărtășind puțin din amuzamentul sororilor.
- Nu.
Răspunsul prințesei fu repezit și tăios, aproape furios.
- Ajunge cu asta, se auzi contele Christobel pentru prima dată în acea seara, iar vocea lui suna grav.
- Ei, nu-i nevoie să sari așa, conte, spuse cu ironie Adolf.
- Era doar o poveste de demult, îi luă partea tânăra Ida.
- În acest caz, cine era copilul? reluă Matilda de data aceasta pierindu-i pofta de râs.
- Gata cu întrebările, tună prințul Georg și în acel moment se întâmplară două lucruri.
Primul fu pumnul bărbatului făcând contact cu masa, zguduind farfuriile și paharele, iar al doilea fu efectul celui dintâi. Valetul din spatele scaunului său tocmai se pregătea să toarne vin simțind enervarea stăpânului, dar în proces se speriase de ieșirea violentă, scăpând din mână carafa. Din nefericire, conținutul ei ajunse în părul și pe rochia lady-ei Ardenne.
- Doamne Dumnezeule! strigă Matilda și sări de pe scaun palidă, reacționând prima.
Prințul se ridică și el, trântindu-și scaunul și părăsind încăperea fără a se uita înapoi.
- Trimite după servitoare, comandă lordul către valetul ce murmura niște scuze.
O ajută pe Dalian să se ridice și o conduse afară. Vinul rece i se strecurase prin corset, ajungându-i la piele. Lordul închise ușa camerei ei în urma lui.
- Te asigur că vor plăti, îi promise cu un calm abia simulat.
- Ce s-a întâmplat cu adevărat acolo? Cine este copilul de care vorbeau? izbucni Dalian cu entuziasm, obrajii căpătând culoarea flăcărilor.
- Nimic din ce ar putea intra în treburile tale, răspunse el rece.
- De ce niciunul din copiii familiei nu știu nimic despre celălalt?
- Dalian, o avertiză bărbatul intenționând să pună capăt șuvoiului de întrebări.
- Despre ce an vorbea prințesa? contiună netulburată, privindu-l în ochi.
- Trebuie să înveți să-ți înfrânezi curiozitatea prostească.
Tonul lui era aproape furios. Spre surprinderea Dalianei, lordul o lăsă singură, ieșind pe ușa din dreptul patului. Totuși, nu apucă să vadă ce se afla dincolo de aceasta întrucât Gwendoline intră strigându-i că baia fusese pregatită. Servitoarea o conduse la etajul superior într-o încăpere mică, dar spațioasă din cauza singurului obiect de mobilier plasat în centrul acesteia. Cada din porțelan alb avea desenate pe margine frunze, flori și păsări decorative viu colorate. Picioarele ei aurite erau răsucite în sus, precum lujerii plantelor. Slab luminată de lumânările amplasate în cele patru colțuri și de candelabru, Dalianei i se păru că era pe cale să înfăptuiască un ritual mitic. Gwendoline o ajută să-și dezbrace rochia, dar fu oprită când ajunse la jupon.
- Mă descurc, spuse și așteptă să iasă înainte de a renunța la ultima piesă de îmbrăcăminte.
Cada era plină pe jumătate cu apă parfumată. Păși în ea înfiorându-se când simți căldura pe piele. Alunecă ușor până ajunse cu capul rezemat de marginea de porțelan. Țintui cu privirea tavanul din grinzi de lemn. Se gândi la Bessie și Marlene, revăzu cearta cu Maurice și, pentru prima oară, își permise să cugete la cererea lui în căsătorie. Ideea îi zbură din minte, înlocuită de acele blestemate ultime cuvinte. Dintr-o dată, în minte îi răsări adevărata ducesă Ardenne cu buclele ei blonde și buzele roșii. Oare de ce se căsătorise lordul cu acea femeie? Nu părea să o iubească. Își afundă umerii în apă, jucându-se cu o șuviță neagră din propriul păr. Ce căuta acolo de una singură având că unic punct de sprijin un bărbat căsătorit pe care abia-l cunoștea?
- Am să-mi pierd mințile dacă încep să gândesc rațional, șopti Dalian pentru sine.
Gwendoline se întoarse peste un sfert de ceas, ajutând-o să-și spele părul. Cămașa de noapte pe care o purta era croită dintr-un material diafan de culoarea piersicii, ce se legăna la fiecare mișcare. Servitoarea îi legă panglica albă de sub piep și-i așeză pe umeri capotul din mătase azurie brodat la poale cu păuni colorați și la mâneci cu dantele lungi din voal.
- Nimic din partea contelui? se interesă când ajunse din nou în camerele ei.
Gwendoline, care tocmai îi lua mănușile și pantofii pentru a-i curăța, se întoarse și o fulgeră cu o privire înfuriată.
- Nu vă privește, milady, zise apăsat și ironic fata.
Ieși fără un alt cuvânt, iar Dalian oftă în urma ei rămasă singură pentru a doua oară în acea seară. Focul fusese întreținut cât ea se îmbăia, dar simți cum frigul o cuprinde din interior. Se așeză pe patul cu așternuturi reci simțind liniștea grea lăsându-se peste ea. O singură lumânare stătea aprinsă pe noptieră, aruncând o lumină neîndestulătoare. Tresări atunci când Patch făcu un salt și se cuibări confortabil pe una dintre perne.
Dalian trase așternutul și se făcu mică în patul prea mare ce părea că o înghițise. Trecu multă vreme până ce sunetele mobilierului vechi și străin încetară și până ce legenda spusă de prințesă îi părăsi mintea.
***
Era prinsă din nou în adâncul apelor, dând sălbatic din mâini și încercând din răsputeri să iasă la suprafață. Sub ea era întuneric, o beznă abisală, eternă. Se îneca. Pieptul o ardea, iar ochii o usturau. Materialul rochiei i se lipise de trup, făcându-i zbaterea anevoioasă. Frigul era cumplit. Simțea ca și cum atingea frigul, esența lui cea mai pură.
Deodată, ceva îi încleștă piciorul strâns și dureros. Încercă să se smuceasă, dar apăsarea deveni tot mai chinuitoare. Țipă și un șuvoi de bule îi ieși din gură, ridicându-se la suprafață în timp ce le privea neputincioasă. Groaza puse stăpânire pe ea umbrindu-i orice gând rațional. Se arcuia frenetic, lovind apa cu pumnii încleștați. Celălalt picior îi fu prins și el în strânsoare – i se părea că erau niște mâini omenești, dar nu putea fi sigură – și deodată perspectiva morții deveni o certitudine. Încet, privirea i se îngusta. Vedea cum era trasă în adâncuri și, chiar înainte de a se cufunda în negură, zări creatura. Un cap cu conformație umană, o gură larg deschisă și orbitele ochilor goale, în locul lor fiind niște găuri negre nesfârșite. Pielea gri-verzuie respingătoare părea că se desprinde de pe scheletul creaturii, lăsând în urmă o dâră fedidă.
Înnebunită de spaimă, sări în capul oaselor cercetând ca scoasă din minți încăperea. Înțelese unde se afla, dar rămășițele visului o făceau să vadă umbre mișcătoare și întuneric materializat. Brusc, deveni conștientă de sunetul slab ce răzbatea din salon: clanța apăsată a ușii ei. O auzi deschizându-se, apoi auzi pași nesiguri înaintând pe covor. Într-un moment se găsi în picioare, avându-l pe Patch în brațe. Nu așteptă nicio clipă înainte de a se năpusti pe ușa necunoscută de lângă pat. O încuie în urma ei tocmai când oaspetele nocturn pășea în dormitor.
Abia când văzu silueta lordului ridicându-se alarmată de intrarea furtunoasă, își dădu seama că tremura. Se repezi spre pat.
- Kain, gemu în pragul lacrimilor.
Bărbatul o privi nedumerit. Deslușea forma vagă a trupului ei și a părului despletit. Dacă ar l-ar fi privit în lumină, chipul ei palid l-ar fi îngrijorat. Îi cuprinse umerii cu brațul, surprins de răceala pielii. Dalian își lipi fruntea de gâtul lui.
- Am avut un vis urât, șopti cu glas răgușit, iar când m-am trezit cineva intrase în salon. Trebuie că a plecat până acum, adăugă ea văzând privirea nimicitoare a bărbatului.
- Mâine vom vedea ce e de făcut, vorbi lordul cu un calm calculat. Vei rămâne aici în noaptea asta.
- Dar servitorii, zise Dalian întrerupându-se când văzu surâsul lui fantomatic.
- Suntem căsătoriți.
Dintr-un motiv necunoscut ei, roși și își dădu seama pe neașteptate cât de aproape era de el. Încercă să se depărteze, dar lordul o trase la pieptul lui. Inima lui bătea sub a ei, respirația îi lovea ușor creștetul capului, iar brațul lordului îi înconjura talia. Trupurile lor păreau făcute din curbe și linii anume create pentru a se întregi. Patch sări în pat, ghemuindu-se la picioarele stăpânei.
- Castelul dintre ape, murmură Dalian adormită.