— Nu-mi pasa! E arma mea!
— E periculoasa domnule...
Poc. Sunetul de sticla sparta se aude din cealalta parte de perete.
— Asta e ideea! Am spus ca nu-mi pasa! A fost, este, si va fi arma mea pentru restul vietii ei! Cum ai vrea sa castigi razbioul daca nu asa? Hm? Cum crezi ca vom avea o sansa impotriva lor?!
Alecsandre tipa din nou. Mai tare. Au trecut minute bune de cand a intrat in biroul lui cu un alt barbat imbracat intr-un costum elegant -fara manusi- si nu a mai iesit de acolo, in schimb a tipat incontinuu. Ambii au tipat, si au lovit pereti, au spart sticla, si au tras cu arma. Eu? Eu stau afara incnjurata de 15 soldatii musculosi, cu arme incarcate gata sa le indrepte la capul meu si sa imi zboare creierul, imbracata intr-o camasa de forta din cap pana in picioare.
Am omorat vipera? Nu. Nu am omorat-o. A murit singura, soptindu-mi ca numai rezista, ca numai suporta, ca numai vrea. Eu doar am ajutat-o dandui o mica durere. Nu sunt o persoana rea... nu sunt o criminala... nu am vrut sa o omor!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!
Nu am vrut!