Destin forjat de Stele.

Capitolul 14.

Soldatii se agita. Barbatul din biroul lui Alecsandre imi da palme incercand sa ma aduca la realitate, iar Monica imi stropeste fata cu apa. O picatura imi stropeste accidental buzele, si o ling. Nu e apa. E...ceva... nu stiu ce e. Barbatul acela imi plezneste din nou fata, putin mai tare, si casc ochii incercand sa imi recapat din nou respiratia.

         Vocea lui se aude din spatele barbatului care se opreste brusc.
— Mai loveste-o inca o singura data. Te provoc.
         Barbatul nu ma mai atinge. Nici Monica. Nici unul dintre ei nu ma mai ating sau stropesc cu apa, si se ridica in picioare indepartandu-se de trupul meu intins pe podea in fata usii biroului lui. Sunt inca aici. Imbracata in camasa de forta.
— Dati-i jos aia, ce credeti ca o sa va faca? Le vorbeste in batjocura, si chiar daca nu il vad pentru ca dea bea mai poti tine ochii deschisi, simt cum lea facut semn unor soldatii.

         Soldatii vin spre mine iar doi ma forteaza sa ma ridic in picioare. Ma simt grea, oasele mele parca cantaresc o tona, iar capul ma doare. Cu coada ochiului imi vad sangele de pe fata amestecat cu apa pe care Monica o stropea pe mine, dar nu il pot atinge pana cand unul dintre soldatii desfac curelele camasii de forta, eliberandu-mi o mana.
         Sangele nu e al meu. Dar e pe fata mea.
         Ma dezbraca de camasa.
         Aerul e rece. Mai rece decat de obicei. Sau poate mi se pare, sau poate singurul lucru care imi face mintea sa gandeasca ca aici e rece e fiorul de pe sira spinari care m-a trecut brusc cand privirea mi s-a intalnit cu a lui, sau poate-
         Se uita la mine. Ma uit la el. Ochii lui sunt atat de albastrii, ca si... habar nu am. Sunt albastri. Innecatori. Infioratori. Imbatatori... Dar reci. Foarte, foarte reci. Nu reusesc sa gasesc nici o emotie in ei, nici macar furie, sau ura, sau nepasare. Nimic.

— ...si pe langa ca e periculoasa mai e si nebuna! Il aud brusc pe acel barbat ca vorbeste din nou, iar inima imi sta.
         Cred ca a vorbit mult mai mult dar eu dea bea acum il aud... mai bine nu o faceam totusi pentru ca imi simt inima direct in stomac pentru cateva secunde.

         Alecsandre respira lent, si vorbeste, dar privirea lui e inca inghetata in a mea.
— Daca nu iti convine trage-ti dracului un glont in cap! Poate iti revine judecata, Grady!
Grady. Asa il chema pe fostul meu iubit... singurul, de altfel.
         Daca numele lui Grady nu era pronuntat la final puteam sa jur ca vorbea cu mine. Sau poate o facea intr-un mod mai subtil. Inca il privesc, si inca ma priveste. Dar vorbeste cu Grady.
— Sa iti reamintesc ca esti in razboi? Si sa iti reamintesc ca toata armata asta e data dracu'? Hm?! Acum nu ma mai priveste. Tipa la Grady. Oh, si stai! Sa iti reamintesc oare ca nebuna din fata ta e proprietatea mea? Ca e singura care iti poate salva sau lua viata cand are chef?
         Grady nu ii raspunde, stie ca Alecsandre are dreptate si da sa vorbeasca, dar e intrerupt.
— E proprietatea mea! Imi apartine! Ii spune, inclestand maxilarul. Asa ca tine-ti mainile departe de ce e al meu, sau ti le tai jos. Vicea lui e dura, aspra, convingatoare. Ma inspaimanta intr-un mod complicat de ostil.
         Grady nu zice nimic si coboara privirea in jos.
         Alecsandre se uita la Monica, apoi la mine. La sangele de pe fata mea. La ecusonul din pieptul meu.

— Monica?
— Da, domnule? Vocea ei tremura, ca si cum s-ar rupe.
— Curata-i sangele de pe fata. E praf, du-o in camera 43 si ocupate.
Inghet. Sau ba nu, i-au foc. Ard. Ma sufoc... Nu.
         Nu... nu... nu. Nu! Nu camera 43! Nu vreau inapoi acolo! Vreau doar sa tip la gandul ca ma intorc acolo. Nici nu stiu ce am facut sau al cui e sangele de pe fata mea, nu stiu cine e Grady, nu stiu de ce mie, nu stiu de ce acum, nu stiu de ce! Nu vreau sa stiu de ce! Am fost cuminte... De ce?