Destin forjat de Stele.

Capitolul 1.

Stau intinsa pe bucata mucegaita de saltea pe care angajatii mi-au numit-o pat, si ascult cum picaturile de apa care cad din tavan se lovesc de podea. Candva podeaua asta era din ciment -sau ma rog, asa mi s-a spus-, acum e doar pamant ud. Totusi nu ma plang. Chiar daca am fost maltratata in azilul asta sunt recunoscatoare pentru ce primesc. Pentru mancarea pe care o primesc, pentru hainele noi pe care directorul azilului mi le da in fiecare an, si pentru faptul ca pot face baie.
Ultima data cand l-am vazut pe directorul azilului a fost acum 4 ani, cand am fost internata aici, dar imi aduc aminte fiecare trasatura a fetei lui. Pielea lui parea fina, fara nici un rid. Parul ii era negru ca abisul , iar ochii albastri precum cerul obisnuia sa fie odinioara. Totusi, fata lui perfecta nu e decat o masca care ascunde o persoana oribila.
Pic.
Pic.
Piiic.
Ador ploaia. Ma face sa simt ca nu sunt singura care plange pentru ca atunci cand eram micuta mama imi spunea ca picaturile de apa sunt lacrimile Fecioarei Maria care plange pentru pacatele noastre. Cred ca, in cei 10 ani in care am avut-o langa mine, asta a fost singurul lucru dragut pe care mi l-a spus.
Mama nu era o persoana rea, era neinteleasa, si din pacate cat timp era inca in viata nici macar eu nu am putut sa o inteleg. Am inceput sa o inteleg dea bea dupa moartea ei, si chiar si acum, dupa atatia ani in care i-am ignorat prezenta si soaptele, o mai vad uneori in coltul camerei, insa asta nu se intampla foarte des. De obicei apare cu o seara inainte sa fiu din nou un experiment pentru oamenii de stiinta.
Ca tot veni vorba de oamenii de stiinta... in cateva momente mi s-a spus ca vor face un nou experiment legat de plamanii mei. Au facut si inainte, dar acum mi s-a spus ca va fi diferit. Nu am idee ce ar trebui sa insemne asta, dar doamna care mi-a adus tava cu mancare parea destul de speriata de ce urmeaza sa se intample. A spus ca trebuie sa merg sa ma spal, sa fac o impresie buna noilor oameni de stiinta, si sa nu ma impotrivesc la fel cum nu faceam de fiecare data.

Usa de metal cu un mic gemulet pe partea opusa se deschid brusc, iar inima imi tresare in piept. Paznicii care de obicei ma transportau spre sala de experiment si ma legau la ochii, ca mai apoi sa ma paralizeze par mult mai speriati decat sunt eu. Ce se intampla cu toata lumea? De ce toata lumea e atat de speriata brusc pentru mine? Si unde sunt injectiile paralizante? Sau esarfa cu care trebuiau sa ma lege la ochii?
Inspir adanc ca si cum, dupa experimentul asta la plamani asta va fi ultima data cand voi putea face asta, si ma ridic speriata in picioare. Nu vorbesc. Nu respir. Nu clipesc. Stau acolo, in fata lor, si astept sa fiu dusa.
— Mișcă-te! Unul dintre ei ma prinde de brat si ii simt mana patrunzand prin carnea mea, spulberandu-ma incet.
Nu ma impotrivesc si ma las purtata de el in fata camerei 43. Camera psihiatrica de reabilitare.
Cea mai infricosatoare camera pentru restul, cea mai familiara camera pentru mine. Paznici ma aduc aici aproape in fiecare zi, iar apoi niste medici cu masti ciudate pe fata imi fac tratament cu electrosoc. Ei spun ca asta imi limpezeste mintea, eu spun ca nu e decat o alta distragere de la durerea din suflet pe care o simt.

Ma regasesc din nou pe acelasi scaun, intr-o camera ai carei pereti erau albi candva. Acum sunt plini de sange uscat, iar tencuiala e cazuta pe jos.
Aceleasi sentimente de frica imi trec prin stomac cand o asistenta vine spre mine cu o camasa de forta, si ma imbraca in ea. Nu inteleg care mai e rostul acestei camasi. Nu e de parca voi scoate vreun cuvant, nu am facut-o de mult, asa ca de ce as face-o acum? Nu e de parca voi incerca sa fug sau sa ma impotrivesc. Sunt slaba ca o leguma, si am forta unei muste, nu as avea nici o sansa impotriva paznicilor care spre deosebire de mine sunt bine lucrati.
— Vei avea un invitat foarte important astazi, Avaline. Comporta-te dragut, va fi unicul invitat pe care il vei avea vreodata. Imi spune zambind asistenta.
Cuvintele ei ma rascolesc, si ma agita formand in mine o tornada. Nu am habar despre ce invitat vorbeste, sau de ce imi spune sa ma comport dragut cand stie ca oricum o voi face, dar sunt pe cale sa aflu.
— Asteapta aici. Nu incerca vreo smecherie, Avaline! Continua cu un ton autoritar si iese din camera.

Nu astept nici 3 minute, ci doar 165 de secunde pana cand usa de metal se deschide din nou.
Aproape ca inghet cand doi ochii albastri ca oceanul ma privesc, iar eu ii privesc la randul meu. Are parul negru, iar pe fata nu are niciun rid. Pare matur, dar ceva imi spune ca nu e mai mare decat mine, si pe sacoul costumului are un ecuson. Daca nu as fi avut probleme cu vederea as fi reusit sa citesc ce scrie, dar am, iar literele se vad in ceata. Nu inteleg cine e, de unde vine, ce intenti are, sau unde se duce, dar presimt ca e fiul directorului azilului pentru ca fata lui imi pare mult prea cunoscuta. E frumos, precum o picatura de rouă.

— Trebuie sa recunosc, esti mult mai frumoasa decat in poze. Imi spune traversand camera spre mine. Dar, daca imi permiti sa intreb, de ce parul tau e asa? In pozele din dosarul de internare era normal, saten.
Nu ii raspund. Nici macar nu il cunosc. Nu vreau sa vorbesc cu el, mai ales despre parul meu jumatate alb, si jumatate negru, dar nu ma pot abtine sa nu rosesc la faptul ca mi-a spus ca sunt frumoasa. A devenit asa de cand tratamentele cu electrosoc au inceput, iar de atunci parul a inceput sa nu imi mai creasca deloc, insa nu ii voi spune si lui asta. Daca am invatat ceva de cand sunt aici e ca orice spun poate fi folosit impotriva mea, asa ca imi aleg cu atentie cuvintele, sau nu le rostesc deloc.
— Nu vrei sa vorbesti? E perfect in regula, intr-o zi tot o vei face. Continua el, rostind cuvintele cu calm, rabdare.
Ceva ce cu greu gasesti pe aici.
— De ce esti aici, Avaline? Am auzit zeci, sute, mii de povesti despre tine, dar niciunele nu se legau cu altele, tot ce aveau in comun era faptul ca in final tu erai un monstru. Acum sta in fata mea, poate mult prea aproape decat sunt obisnuita, iar mirosul de menta din hainele lui a inundat camera.
In azilul asta nu s-a mai simtit niciodata un miros atat de placut. De obicei noi, cei ostatici, suntem nevoiti sa folosim sapunuri facute in fabrici, care nici macar nu curata sau miros.
— Esti un monstru, Avaline? Felul in care imi pronunta numele! Acel Avaline pe care il rosteste... e ceva cu el! Imi e cunoscut!
O face din nou.
— Avaline Zimfy. Monstrul care si-a ucis tatal cu privirea. Inchit in sec cand greata mi se asterne in gat la gandul ca are dreptate. Esti cumva rusoaică?

— Poftim? Intreb cand ii aud intrebarea, apoi imi inchid gura cat mai repede cu putinta.
3 ani. Ultima data cand am vorbit cu cineva a fost acum 3 ani. Aproape ca am uitat cum imi suna vocea, iar acum ca am auzit-o din nou pot spune ca nu e la fel cu cea din capul meu. E ragusita, si striga dupa ajutor fara sa o faca de fapt.
Ochii lui sunt mari cat cepele si se apropie mai mult de mine. Nici nu cred ca m-a auzit pentru ca pare confuz. Pare surprins. Mai surprins decat mine.
— Ce ai...ce ai spus? Ma intreaba parca tremurand, uitandu-se la mine cu o bucurie ciudata in ochii, si in coltul buzelor. Repeta, te rog.
Nu o fac.
— Tu tocmai ai... tu ai vorbit!
— Eu-
— De ce? Hm? Acum bucuria se transforma in furie, si tresar cand ii aud tipatul. De ce nu mi-a spus nimeni ca poti vorbi? Hm? Ca nu esti muta!
Imi prinde strans umeri cu mainile acoperite de o pereche de manusi negre, si imi zguduie corpul. Nu ma impotrivesc, am spus deja prea multe totusi si presimt ca ce va urma vor fi doar cuvinte fara sens asa ca strang buzele si inchid ochii.
— Ce e cu parul tau? Cu tine? De ce esti aici? Esti normala! Esti frumoasa! Ce cauti tu in azilul asta? Incepe din nou sa tipe, ridicand tonul pe parcursul fiecarei intrebare.
— Sunt un monstru. Aici imi e locul.
Reusesc sa zic intr-un final, vocea mea subtire si ragusita reusind sa acopere tipetele lui pline de confuzie.
— Ba nu... ba nu. Locul tau nu e aici. Nu esti un monstru, esti o fata frumoasa care nu are nici un motiv sa se afle in locul asta. Imi cuprinde fata in palme. Am sa te scot de aici, vei veni cu mine fie ca vrei fie ca nu.