Destin forjat de Stele.

Capitolul 33.

~> Trei zile mai tarziu.

— Nu o putem tine sedata inca o zi!
— De cand iti pasa tie? Domnul Wars ti-a ordonat asta! Comporta-te ca atare altfel ne omoara pe amandoi cu o intoarcere de cutit!
— E doar o copila...
— Care te-ar putea ucide la fel de usor precum Dommul Wars ar face-o! Acum tine-ti pliscu si ajuta-ma sa o sedez iar—

           Incerc sa imi misc picioarele si sa imi deschid pleoapele cand vocile unor barbati se aud in... nu stiu sigur unde. Simt cum capul imi pulseaza, cum inima imi bate tot mai usor, si sunt pe cale sa inchid ochii la loc, cand o voce rece si dura umple aerul camerei in care ma aflu, provocandu-mi fiori pe sira spinarii.
— Nu va fii nevoie. Lasati-o sa se treazasca, apoi transportati-o in camera ei.
           Imi fortez ochii sa stea deschisi. Trezirea Ava! Trezeste-te Avie! Inspir adanc, si incerc sa ma ridic din... tubul trasnparent, in care ma aflu luand respiratii mici cu fiecare miscare.
           Nu le i-a mult acelor barbati sa observe asta, si nici lui Wars, care acum se uita la mine cu repulsie.
           Privesc in jos spre tub, e umplut cu un lichid ciudat, albastru. Apoi imi privesc trupul, ca sa vad ca nu port haine, si ca sunt mai alba ca niciodata. Ce mi s-a intamplat? Unde sunt? De ce sunt aici? Atat de multe intrebari fara raspuns, atat de multe actiuni fara explicatii, atat de multe consecinte pentru gesturi neinsemnate...
           Nu confunda curajul cu prostia, mi-a zis Wars.
           Sa nu ai incredere in nimeni de pe aici, mi-a zis Leon.
           ...

— Buna dimineata, Soare! Imi spune Wars ridicand volumul.
           In vocea lui e o nuanta vaga de amuzament, ca si cum situatia asta e cel mai amuzant lucru din lume pentru el. De ce simt un gol in stomac?
          
— Fii draguta, șoricel, imi zice, inchide ochii si acopera-ti urechile, vocea lui e plina de siguranta sunand mai mult a ordin decat a propunere.
           Si fac asta. Inchid ochii strans, si imi acopar urechile cu podul palmelor astupand orice alt sunet din jurul meu.
           Anxietatea imi invaluie corpul cu ingrijorare, si cand deschid la loc ochii trupurile celor doi barbati erau fara suflare pe jos intr-o balta de sange.
           Casc ochii, lacrimile formandu-se in ei vrand sa iasa afara, sa curga de pe obraji mei in lichidul asta albastru in care sunt bagata. Numai pot sa respir.
           Din zona inimi le ies siroaie de sange care le sar din piept ca artificiile, halatele albe le sunt pline de sange, si carne... carne de om. Carnea lor. Au... explodat...
           Imi vine sa vomit. Vreau sa vomit. Numai pot sa respir. Am sa lesin. Ma doare capul. Vai! Chiar trebuie sa vomit!

           Ma uit la Wars, e plin de siguranta avand aceeasi fata rece, si putin sange pe camasa alba. El se uita la mine, disperata, si dezbracata intr-un tub cu un lichid albastru in el. Wars e un monstru! Nu are suflet!
— I-ai omorat! Tip la el din toti plamanii, pe un ton pe care nu l-am mai folosit de 4 ani, si aproape nu imi recunosc vocea.
           El e la fel de rece. E un monstru...
— Esti tare desteapta, felicitari! Imi spune arogant si sarcastic.
           Felul in care l-as omorî acum e unul atat de macabru! Scena din fata mea e macabra! Fata lui rece e si mai macabra! Vreau sa vomit. Sa plang. Sa tip. Sa lesin. Sa pot respira din nou.
— Nu te mai holba la ei, Avaline. Vei visa urat la noapte, șoricel.
           Ranjeste.
           Vreau sa ii pocnesc fata atat de tare incat va avea nevoie de operatii estetice! Dar nu ma mai pot misca din lichidul asta, mintea nu ma lasa, golul din stomac nu ma lasa. Vreau sa vomit.
           Imi mut ochii de la cei doi barbati morti pe podea, la fata rece, fara vreo emotie al lui Wars. Pupilele mele le intalnesc pe ale lui, si incerc sa caut o emotie in ele. Orice fel de emotie. Dar e imposibil, tipul asta e ca o stana de piatra, ca un robot. Si pentru un moment ma intreb daca nu chiar e un robot.
           Ranjeste din nou.
— Ce? Credeai ca ii voi lasa sa traiasca si sa se bucure de o amintire cu tine dezbracata? Ma intreaba venind mai aproape.
           Pasii lui sunt mici, dar fermi. Il urasc atat de mult! Atat, atat de mult!
—Daca asta era ce credeai... atunci imi pare rau sa te dezamagesc, iubire.
           Pasii lui mici ajung intr-un final la mine. Trupul lui masiv, acoperit de haine scumpe se afla acum in fata mea. Sunt dezbracata.
— Sa nu crezi vreo secunda ca, imi zice, altcineva inafara de mine, te va putea vedea vreodata in stadiul in care esti acum.
           Ranjeste iar. Are gropite.
— Vreau sa ma imbrac... ii soptesc. Vocea imi tremura, cuintele abea imi ies pe gura, respiratia imi e sacadata.
           Iar el ma priveste in ochi. Nu imi priveste trupul gol, ci ma priveste in ochii, ignorand faptul ca sunt dezbracata.
           Da din cap la cererea mea, si isi da jos haina de piele, ramanand in camasa alba cu stropi si pete usoare de sange. Si totusi e elegant.
           Mana lui o gaseste pe a mea, si ma scoate din lichidul albastru in care stateam inainte sa pot protesta, acoperindu-mi umerii cu haina pe care tocmai a dat-o jos mai devreme. E inca calda, si inca miroase a parfumul lui barbatesc... e atat de... viu, dar totusi dur. Rece, dar cald. Intunecat, neomenesc dar totusi... Ce tot spun aici?
— Fii cuminte si asteapta aici 5 minute pana cand soldatii mei iti vor aduce alte haine, imi spune la fel de rece, dar cum cu o mica tenta de afectiune in voce.
           Si doar il privesc fara sa spun ceva. Il privesc de parca as fi speriata, terifiata, nebuna, obsedata —de ochii lui albastri ca cerul, de parul lui negru ca abisul, de maxilarul lui ferm, de forma nasului lui, de buzele lui roz...—
           De ce gandesc lucruri astea? Tocmai a omorat doi oameni! Tocmai il uram! Il credeam un monstru! Iar acum ce? Ma holbez la fata lui perfecta?
Uraste-l!
Uraste-l!
Uraste-l!
Uraste-l!
Uraste-l!
Uraste-l!
           7 litere. 7 porunci tocmai impuse.