Linistea in care ma trezesc e atat de dureroasa ca pentru o secunda nici nu sunt sigura daca m-am trezit sau nu. Senzatia de greata si durerea de cap pe care o am imi e asa familiara ca nici nu ma mai strofoc sa o ameliorez, si doar o las sa fie. Sa existe.
Cu ceata asezata pe pupila incerc sa privesc in jur, si realizez ca nu sunt la azil. Ca nu am visat. Ca eu chiar am pasit afara din azilul ala, si ca, chiar am omorat oamenii.
Draperiile mari, visini, de la geam sunt trase si nu imi pot da seama ce moment al zilei e. Patura imensa de pe patul la fel de imens imi acopere tot trupul pana la gat, iar decorul pare unul cu tenta gothica. Maică Sfânta! Dormitorul asta e imens! Unde ma aflu? Ce caut eu aici? Si cine m-a adus aici?
— Buna dimineața! Vocea ragusita, subtire a lui imi provoaca fiori si teama, si intorc speriata capul spre el.
E dimineață.
Poarta acelasi costum, si aceleasi manusi. Sta asezat in picioare langa pat iar in mana tine un pahar cu apa.
— Esti constienta de ce ai facut sau trebuie sa iti reamintesc? Ma intreaba asezând paharul cu apa pe noptiera de langa pat. Mi-ai omorat 4 oameni. Continua el cu un ton calm.
— Imi pare rau. Ii spun fara vreo emotie in voce.
— Iti pare rau? Iti pare rau? Pufneste in ras. Avaline sa nu mai spui niciodata asta in fata mea! Ai idee cat de penibila te face sa pari?
Isi inclesteaza maxilarul, impreunandu-si palmele impreuna, stand drept.
— Raspunde cand esti intrebata! Imi ordona, dar continui sa tac.
Nu am idee ce ar trebui sa ii spun, si tot ce vreau sa stiu e: de ce sunt aici? Ce vrea de la mine? Si sunt pe cale sa intreb asta dar ceva din mine ma opreste si ma forteaza sa spun:
— Cine esti?
— Atata timp cat eu stiu cine esti tu, nu ai nevoie de alte informatii suplimentare. E direct, dar se pare ca nu la fel de destept incat sa isi dea jos ecusonul.
Imi fortez ochii sa citeasca ce scrie cu litere mari de mână pe micul ecuson de pe sacoul lui, si ii simt privirea pe mine in tot acest timp.
Wars.
— De ce m-ai adus aici, Wars? Il intreb privindu-l direct in ochii.
Privirea ii e asa intunecata... de dură.
— Toate la randul lor, Zimfy. Se intoarce cu spatele la mine, si pleaca.
Pleaca lasandu-ma aici, in camera asta oribil de mare, cu alte mii de intrebari in cap. Cine e? Am mai auzit vreodata numele asta pana acum? Presupun ca nu altfel trebuia sa imi reamintesc, nu? Nici macar nu cred ca e prenumele lui, ci numele de familie, altfel de ce mi s-ar fi adresat tot pe numele de familie, nu? Am sens? Bineinteles ca am. De ce nu as avea?
Poate pentru ca nu ai?
Subconstientul meu are dreptate.
Argh! Poate ca imi era mai bine la azil! Daca eram acum acolo probabil mi-as fi petrecut dimineata inconjurata de asistente gata sa ma electrocuteze in orice secunda, dar probabil nu peste mult timp voi fi transportata inapoi. Voi fi dusa in aceasi celula, cu aceasi saltea si cu acelasi geam mic pe perete, apoi asistentele ma vor duce in camera de reabilitare unde voi primi acelasi tratament.
Poate ca de fapt visez! Poate ca am halucinatii si de la atatea electrosocuri am innebunit! Poate daca...
Feresc patura de pe mine, si imi cuprind pielea de pe mana in doua degete apoi strang pana cand sangele incepe sa curga pe cearceafurile albe de matase. Dar nu ma opresc si fac asta in alt loc de pe mana, pana cand si asta sangereaza, apoi in altul, si in altul, si las sangele care curge sa ma inece. Sangele asta oricum trebuia sa iasa din venele astea intr-un final!