"Oamenii care luptă pot pierde. Oamenii care nu luptă au pierdut deja" - Bertolt Brecht.
"Da"
Doar asta îmi mai răsună în minte. "Da" de parcă este un simplu cuvânt folosit la întâmplare.
Ochii mei îi cercetează fața. Față care nu are nici măcar un gram de reacție. Și mă enervează a naibii de tare. Eu mă lupt cu toată această greutate și el este mult prea relaxat.
Nu cred că mai pot să suport atâta indiferență din partea lui așa că, cu toată forța pe care o posed. Mi-am forțat picioarele să plece de acolo. Se grăbesc să plece din locul ăla infernal, undeva departe, cât mai departe de suferință.
Nu credeam că am început să țin așa de mult la Max, nu am realizat asta până acum. Și dacă eu pot să fac ceva, este să-mi mențin demnitatea. Nu am de gând să o arunc la gunoi din vina lui. Și nu am de gând să îi arăt cât de mult mă afectează ceea ce el face acum.
Poate că cel mai bine este să mă opresc acum până nu simt ceva mai puternic. Știu că s-a stins ceva în mine de când i-am văzut îmbrățișați, știu că s-a înfipt cuțitul în rană atunci când el a spus un simplu "da". Poate pentru el este ceva banal dar pentru mine a fost momentul când am dat cu inima de pământ.
Fug pe scări lăsând în urmă toate privirile primite. Nu-mi mai pasă dacă cei de jos mă consideră într-un fel anume. Nu lor le dau lacrimile acum. Nu ei o să plângă, nu ei o să sufere. Eu...
Doar eu... Numai eu.
Doamne cât de naivă am fost să le cred toate minciunile? Cât de proastă am putut să devin? Doamne pentru un pic din atenția lui Max.
Deschid cât pot eu de repede ușa și intru în cameră. Nu am timp de plâns acum, nu când toți mă consideră o simplă piesă pe care o pot manevra cum și când vor ei.
Doamne, l-am lăsat să mă atingă peste tot.
Încui ușa neștiind dacă cineva se va deranja să vină măcar. Poate nici nu se gândesc la mine. Iar îmi fac iluzii, normal că nu se gândesc. I-am găsit râzând și zâmbind, normal că nimeni nu se gândește la mine.
Mă las absorbită de dure și mă întind pe pat. Am nevoie de o minte cât mai lucidă să pot lua o decizie. Și acum mintea îmi este dată naibii.
***
"Sara, haide să ne jucăm împreună. Haide nu mai dormi".
Iarăși aud aceeași voce, voce care nu îmi dă pace. Nu am chef să mă joc cu Finn, și el nu înțelege că vreau să dorm.
"Sara, haide suntem numai noi acasă" iarăși vocea aia. Of când o să înceteze?
Ușa se deschide atât de puternic încât am un mini șoc. Cred că păretele a avut cel mai mult de suferit aici.
"Haide la piscină nu mai dormi" vocea fratelui meu răsună din nou și după mă simt trasă din pat.
"O zi doar pentru noi cât de fantastic sună asta?" accentul de spaniol mă trezește din transa mea domolă.
Băiatul ăsta are ceva personal cu mine.
Tot ce mai simt este o pală de vânt care-mi semnalează săritura în apă a lui Finn.
Mereu l-am apreciat pe geamănul meu, chiar dacă nu i-am spus-o personal. O să devină un bărbat adevărat.
La doar 8 ani știe să înoate perfect. Un viitor campion, da, ăsta este fratele meu.
"Sara, ajută -"
Ceea ce urmează mă șochează atât de tare încât nu pot să mă mișc. Nu pot să fac nimic pentru a-mi salva frățiorul. Pare că are nevoie de mine, pare că îmi caută ajutorul. Dar frica din mine îmi spune "Nu".
"Finn" țipătul meu devine unul de groază.
Mâna este singurul lucru pe care îl mai văd, în rest, apa a absorbit totul.
"Sara"
"Sara"
Sara
Sara
Sara....
Cine? Cine este? Ce se întâmplă?
-Sara...
-Sara
Iarăși sunetul ăla. Iarăși numele meu este rostit, de ce nu mă lasă în pace?
-Sara, deschide ușa.
O poruncă.
-Sara, ce doamne tot faci? Răspunde măcar.
Altă poruncă.
Nu mai vrea să înceteze?
După puțin timp aud și niște bătăi repetitive care nu vor să se oprească prea curând.
Ce tot vrea Finn? De ce nu mă lasă în pace?
-Sara, deschide odată ușa asta.
Poruncile cresc din ce în ce mai mult.
Creierul îmi dă un impuls și după ce deschid ușor ochii realizez de fapt unde sunt. Și ce se întâmplă.
Vocile din afara camerei sunt din ce în ce mai puternice. Semn că cineva țipă.
Deci, să o reluăm. Sunt în Sicilia, trebuie să mă logodesc peste două săptămâni. Nunta este peste o lună. Nu am telefon, pentru că mi-a fost luat. Am fost amenințată să vin aici, sunt amenințată să stau aici. Am început să țin la Max, poate chiar să-l iubesc. Și când am decis să-i ofer ce am eu mai prețios, el mi-a întors spatele și a ales pe altcineva. Poate nu a folosit cuvinte dar acțiunea sa mi-a demonstrat ce sentimente are.
-Sara, disting vocea lui Aiden care mai are un pic și țipă.
Mă uit la ceasul mare care se află pe noptieră și sesizez că am dormit cam vreo 3 ore. Și după doi ani de zile au apărut visele. Din nou, și asta se întâmplă numai când sunt stresată. Toate aceste întâmplări din ultimele zile mi-au accentuat povara.
Bătăile din ușă au devenit inexistente probabil au renunțat. Pai nu m-am așteptat la altceva. Atât de puțin le pasă de mine.
Dar nici mie nu îmi mai pasă de ei, de ce aș ține la niște persoane cărora abia le cunosc numele? Nu știu ce gândesc, nu le știu istoria, nu le cunosc sentimentele. Și asta mă face să dau mulți pași înapoi. Să revin la Sara care trăiește pentru răzbunare. La Sara plină de ură și dispreț.
Toate aceste gânduri mă fac să vreau să țip. Dar dacă aș face asta atunci mi-aș arăta partea vulnerabilă. Și nu îmi doresc asta, poate un duș lung o să mă ajute să capăt cât de cât un strop de claritate.
Așa că mă dau ușor din pat, imi iau halatul de satin și mă îndrept încet spre baie. Așa poate o să văd mai bine lucrurile și poate, poate după ce mă relaxez, o să fiu pașnică, și o să am un dialog normal cu Max. În care să îi explic cât de drăguț pot eu să mă lase dracu în pace.
Dau drumul la duș și las apa fierbinte să curgă pe pielea mea. Piele care se simte mult prea murdară.
....
Nu știu dacă a trecut mai mult de o oră dar sub jetul fierbinte mă simt atât de bine încât nu aș vrea să mai plec de aici. Se simte mult prea plăcut, aburii, apa iar mintea mea se lasă părtașă la toată această plăcere.
Ies din cabina neagră de duș și abia acum realizez că este baia lui Max. Trebuia să îmi dau seama de la culorile predominante ale încăperii, că sunt învăluite în cea mai întunecată nuanță de negru văzută vreodată.
Mă îndrept spre oglinda destul de mare din centru băii și mă poziționez cu tot corpul în față ei. Fața îmi este obosită, mohorâtă, încep să apară riduri. Cearcănele sunt destul de pronunțate iar buzele îmi sunt umflate. Încă îi simt senzația buzelor lui peste ale mele. Duci, dure și otrăvitoare.
De gât și nu mai zic, deja au apărut niște vânătăi mov. Atât de evidente încât amprenta lui nu va dispărea prea curând. Acum înțeleg de ce a scos în evidență Xavi toate astea, sunt mult prea evidente. Și mă irită, îmi vine să mă strâng de gât numai să nu le mai simt. Aș schimba durerea asta cu oricare alta.
După ce termin de mă analizat decid să nu mai fac nimic, vreau să rămân așa. Mă torturez singură cu toate astea doar pentru a nu mai repeta aceeași greșeală. Trebuie să învăț de la ea, nu să o mai las imprimată pe pielea mea.
Îmi iau lenjeria neagă și în ciuda ironiei mă asortez cu baia. Iar peste îmi pun halatul tot de culoarea întunericului.
Respir și abia după ies din baie. Acum mă simt mai bine, mai Sara.
Ceea ce mă șochează sunt bătălie insistente în ușă. Carevasăzică, s-au pornit iar.
-Sara, dacă până acum se auzea glasul lui Aiden acum se aude și cel al lui Xavi.
Băieții ăștia ar fi perfecți dacă nu s-ar afla la categoria "prietenii lui Max". Au tras lozul cel mic, păcat de ei.
Mă așez pe canapeaua pufoasă din dreptul patului și aștept. Aștept să văd ce o să facă băieții, nu de alta dar mi se pare interesant.
După vreo 5 minute sau poate mai puțin bătăile se opresc, iarăși. Băieții se pare că au renunțat, sincer, nici nu mă așteptam să o ducă prea mult așa. Mă întind pe canapea iar picioarele îmi sunt dezgolite datorită halatulului care nu îmi acoperă nici jumătate din corp. Sutienul de dantelă se poate vedea destul de bine. Dar știind că nimeni nu intră aici nu îmi pasă cum arăt.
-Sara, și pentru prima dată de când mă aflu închisă în cameră îi aud vocea. Pare destul de iritat și nervos.
-Sara, dacă nu deschizi ușa o să o sparg și tot intru. Te las 2 minute și dacă refuzi o deschid eu.
Pare o amenințare... Hmm dar oare chiar ar sparge ușa? Ne, nu cred asta. Crede că dacă folosește cuvinte mari o să mă sperie și o să cedez prin a face ceea ce spune.
Mă așez mai bine în canapea și mă uit la ceas pentru a ști când se scurge timpul.
5,4,3,2,1. Gata
-Tu ai vrut-o, îi aud glasul și după nici două secunde un sunet puternic îmi ajunge la urechi.
Îl văd pe Max cum intră în cameră, urmat de Aiden și Xavi. Toți cercetează încăperea până dau cu ochii de zona în care sunt.
-Cazzo, ieșiți afară! Țipă Max la cei doi și imediat îi văd ieșind din cameră lăsându-mă în ghearele nebunului.
-Ce doamne ai făcut? Mă ridic de pe canapea ajungând să pronunț cuvintele poate puțin prea tare.
-Ți-am oferit un timp iar tu nu m-ai ascultat. Mă țin mereu de promisiuni Sara, trebuia să știi asta.
Îmi cercetează corpul de sus în jos și după ce termină face din nou asta.
-Nu te mai uita, spun nervoasă.
-La ce să nu mă uit mio caro? Ridică o sprânceană și mă privește jucăuș.
-Nu face pe prostu, știi prea bine despre ce vorbesc. Ți-ai pierdut dreptul ăsta de fix acum, mă uit la ceas și după îmi învârt privirea spre el. Patru ore și douăzeci de minute.
-Nu spune asta, se apropie cu un pas de mine.
-Nu ai niciun drept asupra mea, nu m-ai respectat nici măcar când mai erau două săptămâni până la logodnă. Și ți-o mai repet, s-a încheiat totul. Refuz să mă căsătoresc cu tine. Cu bărbatul care își ține fosta în casă cu viitoarea soție. Mai am puțină demnitate Max, și nu o să mă las fără ea.
Cu fiecare cuvânt rostit de mine nici nu știu când a ajuns la mai puțin de doi centimetri de fața mea.
Prea aproape, mult prea aproape, rămân fără aer când sunt în preajma sa. Încerc, chiar încerc să mă depărtez de el dar brațul lui mult prea strâns pe palma mea nu îmi dă dreptul să fac asta.
-Când nu te-am respectat Sara? Când? Vocea îi urcă un ton mai sus decât era cazul.
-Mereu am avut respect când era vorba de tine, poate mai mult decât era necesar. Te-am protejat de toți, nu am lăsat pe nimeni să pună nici măcar un deget pe tine. Dacă nu eram eu, erai altcumva acum. Eu te-am respectat pentru că țin la tine. Și dacă prin respect vrei să spui că te iubesc atunci să știi că am respect pentru tine.
Încep să râd iar acesta se încruntă.
-Unde este respectul meu? Unde? Zbier și cu degetul arătător îi ating pieptul. La nici măcar un minut după ce ne-am sărutat ai plecat de lângă mine doar pentru a-ți ține în brațe fosta iubită moartă. După care îmi spui fără pic de resentiment că o să locuiască cu noi. Unde este respectul Max, unde este? Îl lovesc cu pumni în umăr iar el mă lasă.
-Cred că am deja suficiente motive să renunț la tâmpenia asta de nuntă. Acum că ți-a venit iubita, poți liniștit să te însori cu ea.
Mă dau un pas în spate și îi analizez corpul.
-Nu o să renunț la noi Sara și nu o să ascult ceea ce spui acum pentru că ești nervoasă. Se apropie de mine și îmi cuprinde talia într-un braț. Haide să dormim querido (iubita) ești obosită.
Mă ridică în brațele sale și merge cu mine încet spre pat. Mă așează pe pieptul său și după trage pătura pe noi.
-Să nu te mai îmbraci așa în fața altor bărbați, numai eu am voie să te văd semi dezbrăcată sau complet goală. Mă faci să-mi pierd mințile.