Numai că nimeni nu știa de fapt cum ajunsese uniforma aceea în mâinile Zaidei, la fel cum nimeni nu știa de ce pata aceea nu se curățase cu nicio metodă. Antonio avea să facă multă gălăgie pe tema asta, și el de obicei era un om silențios. Avea să îi calce în picioare pe cei care intrau cu bocancii murdari în sufletul și așa cârpit al Zaidei. Își luase acest angajament față de el însuși, avea să o protejeze, pentru că nimeni altcineva nu o făcuse vreodată.
Simultan, Zaida stătuse nemișcată la îngrijirile medicale. Arsura o durea îngrozitor, o altă durere la colecția ei lungă, la colecția ei infinită de dureri. Lăsându-și capul pe spate, femeia privi plină de speranță spre ușă, peste spătarul scaunului, mâna ei fiind acum înfășată în alb. Sperase că Antonio va fi cel care apare în prag, speranță care se stinse imediat ce o recunoscu pe Madrigad.
— Ah, ce dezamăgire, zise imediat ce o văzu. Unde mi-a plecat bodyguardul personal?
— Boyfriend-ul tău a plecat cu fosta ta cea mai bună prietenă. Obișnuiește-te. Așa-s bărbații.
— Allah, râse. Ce nemernici. Scenariul clasic de frânt inimi și rănit sufete.
— La fel cum e de grijuliu, te poate și răni cu aceeași grijă, avansă supraveghetoarea, afișând o față acră.
— Madrigad! reacționă asistenta.
— Așa e, doamnă Ross, se apără.
— Antonio e un bărbat bun și cumsecade. E insultător ce spui despre el!
— Așa e, doamnă Ross, repetă cu ironie. E bărbat bun. Bun de pus în lanț într-o casă de femei. Pentru că asta și suntem. O casă plină de femei.
— Iubito, își înălță Zaida sprâncenele, ridicându-se de pe scaun. Cine te-a rănit așa grav? Ce-i cu discursul ăsta de defăimare publică? Ai avut vreodată un conflict adevărat cu un bărbat rău pe bune?
— Mai aveți mult, doamnă Ross? Sau o pot sălta? o ignoră.
— Nu, zise, îngândurată. Am terminat. Dacă ai o problemă cu Antonio, cel mai corect față de el ar fi să îi spui personal. Nu prin alții.
— Mai bine v-ați vedea de plasturii dumneavoastră. Hai, Nadir!
— Vă mulțumesc, doamnă, își îmblânzi Zaida tonul spre asistentă.
Apoi au ieșit amândouă din micul cabinet steril, înaintând pe hol. Madrigad o prinse impersonal de braț, părând la rândul ei o prizonieră a gândurilor. Nu că i-ar fi păsat vreun pic, dar Zaida îi aruncă o scurtă privire întrebătoare.
— Un bărbat rău cu adevărat te sfâșie cu totul, să știi. Nu-ți mai lasă voce ca să-l vorbești pe la spate, continuă ea discuția.
— Sunt atâtea moduri prin care cineva poate face rău. Moduri pe care doar bărbații le folosesc. Îți recomand să nu te atașezi de el. E bun doar de poză. La restul e un copil cu toane de divă.
— Îmi plac și copiii, și divele.
— Nu îți vei propriul bine, văd.
— Nu fii atât de îngrijorată pentru binele meu, vorbi cu o oarecare sfidare în ton, luând avans pe coridodul de neoane. Dacă Navrro este acest monstru îngrozitor despre care spui, e perfect, pentru că-l pot păstra pentru mine. Eu ador ticăloșii. N-ar trebui să am o concurență acerbă dacă premiul e fără valoare. Și nu te mai obosi, mi-am ars mâna, nu picioarele. Știu drumul spre celula mea, își rupse privirea de la ea, denotând cu un total dezinteres încheierea conversației ăleia pe care oricum o găsea ridicolă.
Părerile lumii nu o interesau, niciodată nu o interesaseră. Asta avea în comun cu Navarro, și asta admira mult la el. Știa că nici lui nu îi pasă de părerea nimănui, tocmai i-o demonstrase când îi ștersese lacrimile de față cu toată lumea. Îi plăcea la nebunie asumarea lui. Curajul lui. Implicarea și corectitudinea matematică. Îl admira pentru că era un om întreg și echilibrat, nu un paznic patetic și subjugat. Bărbații o dezgustau foarte des, tocmai pentru că majoritatea erau lași, erau mincinoși, erau agramați, erau niște scursuri periculoase din cauza cărora riscai să aluneci și să cazi chiar dacă echilibrul tău era perfect.
Își pierduse respectul față de bărbați încă de când era copil și aflase că trebuie să tacă în fața lor doar pentru că erau, fizic, mai puternici. Atunci când fusese lovită de ei, jignită, abuzată, violată. Ura bărbații pentru toate astea; la fel cum ura și femeile pentru fragilitatea și permisivitatea lor exagerată. La fel cum nici despre ea însăși nu avea cea mai bună părere. Dar despre Antonio își formase o părere grozavă, mereu reușea să facă el ceva care să o bucure, care să o impresioneze, iar ea era un om foarte greu de impresionat.
După ce o lăsă pe Calida la Galerie, unde două colege pofticioase de atenție au luat deținuta pe sus, sorbindu-l pe bărbat din privire, Navarro nu își mai putu găsi liniștea. Deși lăsase impresia că nimic din ce îi spuse Calida nu îl deranja, înăuntrul său era foarte tulburat. Dacă femeia avea dreptate, atunci în spatele evidentului erau mult mai multe lucruri necurate. Acum părea că nu și putea găsi nici măcar liniștea profesională, acea liniște pe care o avea impregnată în figură și comportament. Degeaba își purta chipul obișnuit, dacă sufletul era plin de furtuni emoționale. Trebuia să rezolve cumva situația. Trebuia să rezolve cumva nedreptățile femeii cu lacrimi arse. Știa ce are de făcut.
Pe de altă parte, nu își putea lăsa grijile să îi conducă stările. Oftă. Șocurile vechi nu mai existau, nu mai exista momentul pierderii de conștiință în baia avionului. Nu mai existau tentele răutăcioase din tonul femeii. Nu mai exista obsesia celor din jur. Exista doar ea, ea în brațele lui, respirându-i pe pielea gâtului, plimbându-și buzele flămânde peste buza lui de jos, apucându-i cu nesaț tricoul. Nu mai exista nimic rău la ea, nimic greșit. O vedea altfel.
Trase puternic aer în piept și oftă iar. Brațele încă îi simțeau conturul corpului, ușor și ferm. Mai mult inconștient, realiză cât de bine se simțea atunci când o purta în brațele sale. Conștient, realiză cât de bine s-ar simți să o aibă veșnic în propriile brațe. O piesă de domino răsturnată în oglindă, astfel că în oricare punct căzut, piesa se sprijinea de reflexie. Da, era căzută, dar încă în picioare. Da, era autoritatea în veghea funcției, dar exista și forma de atașament pentru cea i se spusese că n-ar trebui vreodată să fie iubită. I se spuseseră numai lucruri îngrozitoare despre ea, dar el nu mai putea vedea lucrurile alea. Nu le mai putea crede.
Se gândi la Castillio și îl judecă nedrept la gândul ăsta. I se părea că exagerase. Apoi se gândi la el însuși. Era atât de atras de ceea ce știa că n-ar avea voie să atingă, încât nu mai dădea doi bani pe regulile după care își ghidase mereu existența. Dacă ar continua să o țină lângă sufletul lui, ar continua să se opună regulilor. Dar era prima pe care o încălcase vreodată, singura de la care s-a bătut complet. Ținând-o acolo, în colivia intercostală, ar fi avut să se exileze singur de lângă ea, pentru că nu era permis să iubești o deținută... și o știa prea bine. Dar nu și-ar putea-o ierta vreodată să o alunge de acolo. Pe de altă parte, dacă ar reuși să o alunge din suflet, ar putea rămâne fizic lângă ea. Cu o hotărâre aparte, bărbatul ciocăni într-o ușă de la etajele superioare.
O ușă care ascundea un birou acum mai liniștit și mai luminos, un birou ce aparținea acum unei persoane mai deschise și mai raționale, mai corecte. Miranda purta o rochie cu modele grecești și sandale cu talpă de sfoară. Acceptă intrarea cu un glas calm și prietenos.
— Intră!
Își luă un mic răgaz înainte de a apăsa pe clanță. Ultima dată când veni în biroul ei era să fie dat afară pentru un fapt pe care nu îl săvârșise. Acum, venea de bună voie și indiferent de ce fapt săvârșise el, altele mai grave se întâmplau chiar sub nasul lui. Ciudat că abia în acea clipă realiză cât de public făcuse sărutul cu femeia ce purta ochii jadului.
— Bună, Miranda. Ai treabă? Îți pot fura un moment?
— Bună, Antonio, îl salută de pe scaun. Intră, te rog. Oricum cred că trebuie să vorbim puțin.
— Oh, își trecu o mână pe după ceafă. Da. Trebuie să vorbim destul de multe, luă loc pe scaunul din dreptul biroului din lemn.
Mustăcind ușor, Miranda oftă fără sunet, privindu-l pe bărbat ca pe un fiu neascultător.
— Ți-a omorât un coleg acum doar câteva zile. Înmormântarea lui abia ce a luat sfârșit, o zise ca pe o conștientizare macabră.
— Și asta îi ia dreptul de a duce o viață decentă în închisoare? își ridică o sprânceană, deloc emoționat. A vrut să o violeze, nu a făcut decât să se apere. Nu l-a omorât din senin, pentru că se plictisea. Faptul că s-a apărat îi ia din drepturi? Pe mine de ce nu m-a omorât?
— Nu, dar ăsta ar trebui să fie un fapt pe care îl iei în considerare înainte de a o săruta, ridică dintr-un umăr.
— Miranda, despre ce spui că fac eu, afirmi că nu este corect, își sprijini coatele de birou. Dar despre ce faci tu? Același lucru pot spune și eu. E exclusă de la toate mesele zilelor ei în închisoarea asta, e lăsată să rabde ca un câine. Nu i se permite să facă duș. Mai bine m-aș umili eu decât să o las pe ea să mai verse vreodată o singură lacrimă pentru lucrurile pe care tu nu ai vrut sau nu ai putut să le eviți.
Încruntându-se, veni mai aproape de birou, împreunându-și mâinile. Părea confuză, impresionată, revoltată, dar înțelegătoare.
— Ce tot spui? Toată lumea are mesele pregătite, la fel și orele de duș și îngrijire. Eu am semnat orarele, eu comand porțiile zilnice.
— Cu tot respectul, Miranda, dar te înșeli amarnic. Zaida nu ar fi mâncat nimic de când a ajuns aici dacă nu îi luam eu pe ascuns de mâncare. La dușuri nu a fost lăsată să se spele până nu am intervenit eu. A stat mai mult, dar asta pentru că i s-a luat timpul de dinainte. Nu știu ce ai semnat tu, dar ea nu primește nimic. Plus că mai e și pata aia la care se pierde complet de noi de fiecare dată când o scot afară. Dacă ai fost în spatele a toate acestea, nu e corect. Nu e deloc corect pentru ea, Miranda. Iar dacă nu știai, așa cum nici Castillo nu a știut, atunci e grav. E foarte grav.
— Ce tot spui? repetă, mărindu-și ochii. Dacă asta e vreo scuză pentru ce am văzut pe camere..., dar negă. Eu nu-i vreau răul femeii ăsteia, niciodată nu i l-am vrut. Când am fost anunțată că revine aici, am chemat din nou echipele de curățenie pentru curte. Sângele lui Montego s-a spălat imediat, pe când al Raisei nu se duce cu nimic. E ca o palmă! Ca o pedeapsă pentru ignoranța noastră, de parcă fata aia nu vrea să fie uitată. Și eu sunt mamă. Nu i-aș face niciodată asemenea lucru altei mame. Niciodată!
Încruntătura de pe chipul bărbatului se adânci grav, iar privirea i se mută într-o parte. Schimbă registrul vocal, acum fiind mai jos și temperat.
— Eu nu îmi găsesc scuze. Întotdeauna îmi asum ceea ce fac. Da, am sărutat-o, am luat-o în brațe. O mică bucurie naivă pentru ea, un gest cât să o retragă o secundă de la viața pe care o duce aici. Și crede-mă că nu duce o viață bună. O duce mai rău decât alte deținute și asta dintr-o groază de motive. Dacă pata aia de sânge al Raisei nu s-a putut lua, de ce uniforma ei a ajuns în mâinile Zaidei? Din cauza acelei uniforme are acum mâna arsă. De ce, dintre toate deținutele pe activitate, fix acea uniformă i-a picat ei?
— Sunt atât de meschini..., îngăimă după câteva secunde de liniște. O să aflu cine a făcut mizeria asta. Unde e uniforma acum? Ai scăpat de ea?
— Mă interesa mai mult să nu îi fi distrus complet mâinile fierul încins. Regret că nu am luat-o din fața ei mai devreme, Calida a aruncat-o la coșul de gunoi.
— Oricum nu s-ar fi schimbat nimic, flutură deznădăjduită dintr-o mână. Raisa a căzut fix în fața ei, Castillio mi-a povestit cum s-a derulat ziua aia... nu l-am văzut niciodată atât de tulburat. Gardienii au dus-o în curte când elicopterul s-a ridicat, au ținut-o acolo pentru a privi, apoi au plecat. Fiica mea are aproape vârsta pe care o avea Raisa. Și de fiecare dată când o văd pe Zaida, mă întreb... cum mai poate sta în picioare după asta? Eu nu aș putea.
— Sper ca divinitatea în care crezi să aibă mai multă grijă de fata ta decât a avut de Raisa. Cât despre acei gardieni, pare un plan care a fost regizat de cineva cu mai multă influență. Farsa asta care ți se joacă ție, toată această vină care ți se pune pe umeri, i-a fost atribuită și lui Castillio. Și niciunul dintre voi nu știe.
— Sunt cumpărați de cei de sus, vor locația banilor ălora pe care i-a furat acum câteva luni. A furat bani furați. Din partea mea pot să putrezească în pământ banii ăia. O să fiu mai atentă.
— Ea doar s-a apărat, dar nimeni nu o va crede. Cât despre bani, mi-au fost suficiente șaisprezece ore de zbor încât să mă prind că nu le va spune locația. Nu îi iau apărarea, dar am impresia că e mult prea persecutată aici, indică spațiul din jur. Pe de altă parte, e într-o închisoare și are de ispășit o pedeapsă, nici bunătatea în apogeu nu e benefică. Sunt atât de multe lucruri de făcut aici… și atunci când nu sunt lângă ea, exact atunci mi se pare că lumea i se urcă în cap.
— Atunci stai pe lângă ea. Mi se pare că te acceptă, nu? Ceea ce este o raritate pentru Zaida, care mereu a detestat gardienii, autoritatea... Mereu i-a atacat, i-a ținut departe, i-a blamat, enumeră pe degete. Vreau ca în locul ăsta să se stabilizeze, să se reabiliteze, să își găsească liniștea..., i-am citit dosarul. Declarațiile ei, traseul ei. Are o poveste de viață tulburătoare.
— Eu chiar încerc să nu o pierd din vedere. Crede-mă, Miranda. Chiar mă străduiesc. Dar mereu apare câte o colegă care nu se descurcă cu ceva, care are nevoie să o ajut la ceva. Dacă aș putea, aș sta numai cu ea.
— Și tu ce faci, oricum? scutură din cap. N-o provoca, te rog. Acum e la pământ, dar o să se ridice la un moment dat și-o să revină femeia aia care l-a aruncat pe Montego de pe acoperiș. Nu-i da speranțe deșarte.
— E rănită acum. Și e rănită destul de serios, pe lângă vânătăi, are și arsuri. Poți să o retragi de la activități o vreme? Chiar nu are cum să mai facă nimic acum. Și nu o amăgesc. Chiar mi-aș dori să stau în permanență lângă ea.
— Dacă nu se vede în stare, eu îi dau liber de la activitățile zilnice, dar ar însemna să stea toată ziua și să se uite la pereți. Să stea toată ziua și să se gândească la ce-i mai rău. Vorbește cu ea, du-o la bibliotecă, las-o să aleagă ce vrea să facă. În limite legale, însă, ridică un deget în aer. Vreau să o scoatem la suprafață. Pe tine te vrea prin preajmă. Profită de lucrul ăsta. Cred că... o ajută să stea cu tine.
— Știu ce voi face, zise cu o stranie sclipire în ochi, ridicându-se de pe scaun. Acum, știu că am venit târziu, dar te rog, dă-mi douăzeci de minute înafara închisorii. Crede-mă, va merita.
— Sigur, du-te. Ce vrei să faci?
— Să-i spunem favor umanitar fără solicitare, zâmbi, deschizând ușa.
Ridicând mâinile în aer, Miranda se lăsă pe spătar. Zâmbi vag.
— Să nu faci vreo prostie.
Zâmbind ușor, bărbatul porni în pași hotărâți spre ieșire. Călca atent, ca și când ar lipi piese de puzzle, rotițele minții funcționând ca un ceasornic. Însă în drumul său către exterior, la un moment dat încetini. Din bucătărie se auzeau sunete. Mai era o oră până la cină, deci deținutele nu ar fi putut să fie deja. Își lipi silențios urechea de ușă, iar cu cât asculta mai mult din dialogul din cealaltă parte a ușii, cu atât nodurile sufletului se strângeau mai tare. Dacă totul pornise de la Nadir, către ea avea să meargă și revanșa. Și știa cum să o joace.
Așa cum îi spusese Mirandei, dispăru puțin mai mult, aproximativ jumătate de oră. Iar când reveni, mâinile îi erau pline. Își lăsă plasele în vestiarul său, încuindu-l. Avea să joace factorul surpriză, chiar dacă el aflase fără voie planul. Își reluă figura specifică, mergând către Galerie. Nu știa exact când sau cum să opereze, însă știa că o va face.
— Navarro, îi zâmbi Madrigad atunci când bărbatul intră în Galerie. Te-am căutat peste tot. Unde ai fost? Știi ce? Nu-mi răspunde. Câteva fete au puțină treabă la Cantină și mi-au zis să te chem pentru a le ajuta.
— Nu, zău. Cam am treabă. Nu se pot descurca și singure?
— Nu pot. S-au răsturnat vasele cu mâncare. Nu pot să o strângă singure.
Poate că doar i se părea, dar Madrigad vorbea tare. Mai tare decât știa el că vorbește de obicei. De parcă voia să fie auzită. Și atunci îi pică fisa. Dacă Zaida nu avea să vorbească legat de bani, atunci avea să îi urce în cap toate deținutele pentru a o face să vorbească. Îl tentă un zâmbet, dar se abținu. Ele nu știau că el știa deja de planul lor.
— Doar nu ai plan să le dai să mănânce de pe jos, păru că o ceartă.
— Exclus. Nu mai mănâncă niciuna nimic în seara asta. Poate mâine.
— Chiar am treabă, o expedie. Nu am cum să vă ajut, să strângă cine a făcut mizerie.
— Iată-l pe adevăratul Navarro! zise parcă și mai tare. Bărbatul care n-ar salva nici măcar o fărâmă de hrană pentru femeile despre care se presupune că are grijă.
— Cum de s-au răsturnat vasele cu mâncare? trecu pe lângă ea.
— Neatenția celor care au transportat-o. Aia e. Fetele s-au adunat ca să salveze ceva, dar ție pare să nu-ți pese.
— De ce nu ai mers tu, dacă tot sunteți atât de feministe?
— Pentru că cineva trebuie să își facă treaba, nu? Galeria nu se lasă nesupravegheată.
Zaida auzea vocile din Galerie, dar nu dădea importanță, nu le asculta. Stătea în patul de sus, cu brațul trecut peste ochi, extrem de plictisită și îngândurată. Se dedublase – era prezentă, dar nu era. Simțea doar că se dizolvă într-un acid cu efect lent. Celula era goală, aglomerația era afară. Ea nu voia să iasă. Trecuse deja ceva timp și nu voia decât ca ziua aia îngrozitoare să se termine mai repede.
Revolta deținutelor începuse întâi în șoaptă, crescând progresiv. Madrigad privea mândră scena haosului. Navarro rămase neafectat.
— Hai să le scoatem afară, îi zise femeii peste umăr.
— S-a dus ora de curte.
— N-au ce mânca. Ce altceva să facă? Le scoatem afară.
— Fie, zâmbi parcă și mai mulțumită.
Bărbatul porni către celula Zaidei, deschizând dintr-o dată ușa cu cartela magnetică. Zaida tresări imediat ce auzi gratiile lovind zidul.
— Cum îți e mâna? o întrebă direct, intrând în celulă.
Auzind brusc o voce clară peste cele difuze, femeia reveni în starea prezentă, dar nu făcu nicio mișcare. Rămase cu brațul peste chip.
— Arsă, răspunse nepăsătoare.
— Va trebui să te scot puțin în curte. Douăzeci de minute, nu mai mult. Apoi ne întoarcem aici și ai cuvântul meu că nu te mai scot niciodată în curte decât la cererea ta.
Luându-și brațul de pe ochi, îl privi confuză câteva clipe, ridicându-se apoi în șezut. Ziua aia chiar nu mai voia să se termine.
— Ce se întâmplă? Parcă trecuse ora de ieșit. Nu că aș avea un ceas, dar..., ridică din umeri.
— S-a răsturnat mâncarea și acea oră pentru cină trebuie compensată cu ceva. Dar crede-mă, că nu vei regreta ieșirea asta. Plus că e aproape întuneric, nu vei vedea nimic. Știu de ce nu vrei să ieși, însă acum va fi altfel. Îți promit.
— Vin, vin, sări din pat. Nu duce lupte de convingere cu mine, zâmbi fără pic de veselie. Ai un program, e în regulă.
— Îți mulțumesc, îi zâmbi recunoscător, făcându-i loc să iasă, trântind mulțumit ușa înapoi în urma lor.