În noaptea ce a urmat întoarcerii în închisoare, Zaida a fost lăsată într-una dintre cele trei mici camere albe care formau secția medicală a închisorii. De altfel și singura care era funcțională. Având în vedere că încasase multe lovituri în stomac, durerile se menținuseră puternice pe tot parcursul zilei, fiind încă și mai intensificate odată cu lăsarea serii. Nu servise masa de seară și nici nu avea voie să părăsească de una singură încăperea, motiv pentru care rămăsese țintuită în patul incomod, având un braț sub cap și celălalt blocat în cătușe de tăblia metalică.
Cu un picior așezat peste celălalt, privea tăcută tavanul perfect zugrăvit. Durerile erau continue și monotone. Încerca să nu le ofere importanță. Deși nu solicitase internarea peste noapte, asistentele au considerat-o ca fiind necesară. În cameră era liniște, vântul șuierând lent pe la ferestre. Era singură, asistentele păstrând distanța cu o oarecare teamă față de ea. Toată lumea o știa. Vizitele erau interzise, și oricum, nu aștepta și nu își dorea niciuna.
Încheietura blocată îi amorțise, neavând deloc spațiu să se miște. Pe noptiera de lângă, avea o sticlă cu apă și două pastile de durere, deși i se administrase o mică doză de morfină cu câteva ore în urmă. O doză obositoare. Închise ochii, alungându-și voit orice gând. Nu voia să se mai gândească la nimic. Orice gând risca să devină rapid o obsesie.
De partea cealaltă a ușii închise, începuseră să se audă pași grăbiți, pași cu o direcție sigură și nesigură simultan.
Calida nu o mai văzuse pe Zaida încă de când erau în libertate, încă de când îi făcuse o promisiune de care nu se putuse ține. Știa că poate fi periculos să dezamăgești un om ca ea. Știa că nu iartă, că nu uită, că nu trece cu vederea.
Purta acum veșnica uniformă galbenă și părul lung, bogat, îi era împletit în două cozi groase. Știa că nu are voie să fie acolo. Și totuși, nu îi păsa deloc. Auzise discuțiile despre interogatoriu și simțea cum inima i se strângea cu durere, cu vină și regret în piept. Deși îi venea greu să o privească în ochi, simțea nevoia să o facă. Simțea nevoia să o vadă. Era în continuare singura ei prietenă adevărată, singura persoană care se dăduse vreodată peste cap pentru a o salva. Iar ea o trădase. Ea o trădase. Deja îl vedea pe cel care îi păzea ușa. Oftând, înaintă.
Navarro stătea lejer așezat pe un scaun din fața ușii, jucându-se între degete cu o pereche de cătușe lucioase, metalice. Chiar dacă scăpase de acuzațiile violenței, Miranda decise să îl obosească mai mult decât fusese preconizat. O mică atenționare pentru stilul ineficient de acțiune, un semn al exclamării pentru neglijența petrecută în zborul dintre țări, o mică pedeapsă pentru că acționă pe bază de instinct și nu rațional. Nadir fusese în grija lui încă de când o întâlni, Miranda lăsând-o în grija lui și pe mai departe. O învățătură de minte pentru a fi mai atent pe viitor.
Iar cu Nadir trebuia procedat cu grijă - cu foarte mare grijă. O responsabilitate imensă pusă pe umerii lui. În permanență cu ochii pe ea, în permanență în perimetrul ei, în permanență în contact cu ea. Regulile rămăseseră clare. Femeile făceau transportul. Dar el avea să le însoțească. Avea să o însoțească pe Nadir oriunde ar vrea ea să se ducă, oriunde ar avea în plan să meargă. Un cățeluș de serviciu pentru o criminală atroce. Era la a treia cafea și îi vuia capul.
Oftă, ridicându-și privirea de pe cătușe, fixând-o cu o imagine pe cât de curioasă, pe atât de serioasă, pe cea care se apropia din ce în ce mai mult spre el.
- Unde îți e escorta? ridică o sprânceană.
- N-am, zise simplu, tensionată, ridicând din umeri. Ida e aici, nu? E bine? E lovită rău? se opri în dreptul său, având ochii fixați pe ușă. Au dat în ea fără suflu, așa am auzit. E adevărat?
- Afli când vine în celulă. N-ar trebui să fii la programul de dat cu mătura prin curte? Hai! îi făcu semn spre drumul pe care venise. Fuguța până nu le iese colegilor numărătoarea greșită printre deținute.
- Omule, lasă-mă numai un minut s-o văd, te rog din sufletul meu. Un minut, ridică un deget în aer, atât numai, și dispar. Un minut s-o văd la ochi. N-are pe nimeni. Ida mea nu are pe absolut nimeni.
- Vizitele nu sunt permise. O vezi când vine în celulă. Vei avea suficient timp să discuți cu ea. Are o condamnare foarte generoasă.
- Un singur minut nenorocit, insistă, mă milogesc de tine dacă e nevoie. Să-i zic numa' că sunt aici dacă are nevoie de ceva. Te rog. Te rog!
- Îi spui când vine în celulă, își îngustă privirea. Acum dispari. Sau vrei să chem pe cineva să te ia de aici?
- Te plătesc. Asta vrei? Te plătesc, dracu' să te ia de țeapăn ce ești!
- Dispari, repetă pe un ton mai ridicat. La naiba, nu ne putem înțelege?
- Ești al naibii rău, pufni. De aia ți-a spart capul în baie, negă, nervoasă. Auzi, da' când era bătută unde ți-era vigilența, ha? Unde? Unde ți-era vigilența când îi rupeau oasele? se răsti și ea, depărtându-se de coridor, părând că renunță la idee.
- Acolo unde e și calmul tău. Adică la gunoi, spuse mai încet, doar pentru sine, agățându-și cătușele de cureaua pantalonilor.
Pentru o perioadă scurtă, a fost liniște din nou. Seara înainta silențios, niciun sunet tulburând împrejurul ușii albe. Apoi, din nou pași. De data aceasta, mai mulți, mai organizați. De data aceasta, o escortă oficială, o femeie în uniformă ținând-o strâns de braț pe Calida. Din palmele ei curgeau picături mari de sânge, pătând podeaua. Nu-i venea să creadă.
- Accidente nocturne, oftă femeia în uniformă către Navarro. Sunt asistente pe tură?
- Ești dusă rău, o ținti cu privirea pe Calida, dându-și scaunul din dreptul ușii. Știat asta?
Le făcu loc femeilor, anunțându-le că asistentele sunt în camera doi, singura cameră ocupată de altă deținută. Calida zâmbi încet în timp ce trecea pragul, simțind privirea usturătoare a lui Navarro direct în ceafă. Însă zâmbetul îi pieri instant, o durere cumplită măcinându-i sufletul atunci când o zări pe Zaida întinsă pe pat.
Escorta anunțase asistentelor evenimentul neplăcut pe care îl încasase Calida, retrăgându-se apoi în spatele ușii în compania bărbatului.
Cu grijă, una dintre asistente scoase dintr-o cutie medicală pansamente sterile, așezând-o pe femeie pe singurul scaunul disponibil. Dar Calida nu își putea ține privirea decât pe femeia întinsă pe pat. Nu știa cu ce ar trebui să înceapă, ce ar trebui să spună. Timpul îi era unul limitat, iar ochii i se umeziseră vizibil.
- Îmi pare rău, zise aproape în șoaptă.
Încruntându-se imediat ce simți mișcare în jurul său, Zaida se ridică în șezut, un val de durere îndoindu-i puțin spatele. O studie câteva secunde, rumegându-și propriile cuvinte, clarificându-și propriile sentimente. Negă din cap, aproape insesizabil.
- Evident, spuse pe un ton rece și calm. Ești închisă din nou. Evident că-ți pare rău, gitana.
- Sunt lângă tine. Asta dacă ar mai conta, își uni buzele cât timp asistenta făcu un nod stabil la bandajul uneia dintre mâini.
- Cu așa prieteni, nici nu mai am nevoie de dușmani, râse amar, luându-și privirea de la ea.
- Au vrut să mi-o ia pe Estrella, Ida. Mi corazón, își scutură capul, negându-și lacrimile.
- Îmi imaginez că e greu să-ți pierzi copilul, i-o zise direct.
Buza de jos îi tremura violent, aerul ieșind sacadat din străfundul pieptului.
- Mai ales când știu că încă poate fi lângă mine, i-o întoarse. Dar acum sunt aici și tot aici ești și tu, își retrase cu rapiditate mâna din nodurile asistentei, ridicându-se în picioare.
- Puteam fi pe o nenorocită de plajă în Maroc, izbucni nervoasă. La marginea pământului ăsta, libere, bogate, tu pricepi?! Pricepi? se ridică mai mult. Puteam să ne facem mangă până la răsărit și să ne brozăm fundurile pe șezlong, să facem orice am fi vrut și n-am putut niciodată! Aveam totul, gitana. Totul. Ți-am dat tot ce aveam, te-am luat cu mine ca pe o ancoră de fiecare dată. De fiecare dată! Și tu m-ai scuipat în față. Din nou. Și acum sunt legată de un pat nenorocit, lovi zgomotos cătușele de tăblia patului. Din nou! Pentru că nu ți-ai ținut gura închisă.
- Trebuia să o salvez, Ida. Trebuia. Mă simt și așa ca o neghioabă că am ajuns amândouă aici iar. Că tu ai ajuns aici. Îmi pare rău. Te rog... Am făcut doar ce am crezut că e corect. Am făcut doar ce mi-a spus inima să fac.
- Corectitudine maximă, felicitări. Te-aș aplauda, dar, ia uite, no se puede, lovi din nou cătușele.
- Ida, îmi...
Replica i-a înțepenit în gât atunci când ușa camerei se deschise, în prag apărând Navarro. În spatele său, escorta o privea la rândul său pe femeia cu mâinile bandajate.
- Minutul tău s-a scurs de mult. Sper că măcar a meritat să spargi oglinda, pentru că ți s-a mai pus în program o activitate. Așa, cât să te țină ocupată de gesturi nebunești.
- Que?! reacționă uluită. Por qué? Îmi e imposibil. Am mâinile rănite. Aripi rupte, deconectate de la creier, ești pe minus la lentile?
- Trebuia să te gândești la asta înainte să ți le rănești. Luați-o, le făcu un scurt semn femeilor, dându-se din prag.
Acestea au intrat circumspecte în cameră, apucându-o pe Calida de umeri și făcându-i transportul până în logitudinea coridorului.
- Ida! strigă, vocea ei auzindu-se cu ecou. Îmi pare rău. Îmi pare rău!
Sprijinindu-se înapoi de pernă, Zaida rămase să privească în urma ei, amărăciunea împânzindu-i privirea. Cel mai rău o enerva faptul că nici măcar nu putea să o urască. Deși pierduse totul din cauza ei, nu putea s-o urască. Ceea ce ura cu adevărat, era situația în care se afla din cauza unui cretin moment de sensibilitate din partea Calidei. Desigur, Calida fusese mereu puțin mai sensibilă pe interior, în ciuda privirii de uliu și a vocabularului de pușcăriaș rus.
Zaida se lăsă ușor pe spate, simțind o mulțime de ace dureroase străpungându-i corpul simultan. Loviturile alea aveau s-o doară mult timp de atunci înainte, aveau s-o avertizeze la fiecare mișcare mai bruscă. Un junghi puternic îi străpunse stomacul și avu un scurt moment în care se chirci pe salteaua tare. Jandarmii o loviseră de multe ori cu picioarele în burtă și încă îi venea să vomite chiar dacă trecuseră câteva ore bune de la întemnițarea ei.
Cât timp se strânse cu brațul de stomac, își aminti cum Calida o lovi în glumă în abdomen, mai mult într-un gâdilat caraghios, într-una din serile petrecute la casa de pe plajă. Ploua torențial și marea suna ca o senină amenințare de dragoste, suna ca o furtună care avea să țină două surori cu mame și destine diferite unite pentru totdeauna. Se baricadaseră în casa din geamuri și porniseră muzica. Erau libere de atât de mult timp încât aproape - aproape - uitaseră că fuseseră vreodată închise. Zaida era în training, iar Calida purta o cămașă de noapte stupidă pentru gravide, cu un cap de bebeluș rotund desenat pe mijlocul burții uriașe. Își retrase mâna, râzând.
- Ida, tu nu te gâdili? continuă să toarne uleiul în tigaia pentru clătite. Zaida se urcă pe blatul mesei, trăgând un fum din țigara înjumătățită.
- Nu, sunt omul de tinichea, glumi. Pune mai puțin ulei dacă nu vrei să fim două balene ucigașe pe malul mării.
- Cui îi pasă? Suntem libere, suntem frumoase și suntem la mare. Să pun mai mult ulei, zici? Așa le făcea soră-mea... știi că ți-am mai zis. Ea gătea când maică-mea era dispărută. Nebuna gătea mereu cu ulei mult, zâmbi cu nostalgie, în zâmbetul ei strecurându-se o umbră de tristețe.
- Știu că ți-e dor de ea, răspunse după câteva momente. Am mai vorbit despre asta.
- Știu, Ida, știu, flutură dintr-o mână, turnând aluatul în tigaia încinsă. Știu, dar mi-e greu să nu mă gândesc la asta, mi-e greu să nu fac asocieri. Soră-mea e familie, iar familia e sacră.
- Familia nu-i sacră, Calida, sări de pe blat. Sunt doar niște oameni în jurul căruia te-ai născut și ai fost nevoit să rămâi din norme sociale. Știi ce e sacru? se apropie puțin de ea, privind-o în ochi.
Calida tăcu, nu-i plăcea când Zaida o privea atât de intens. Deși era prietena ei cea mai bună, ceva o speria la ea. Ceva o făcea să dea mereu un mic pas în spate.
- Știi ce e sacru? își repetă întrebarea.
- Hm, ce? îi evită privirea, întorcând clătita pe partea cealaltă.
- Libertatea. Libertatea e sacră. Familia e o porcărie supraestimată, își trase ultimul fum din țigară, aruncând chiștocul la coșul de gunoi. Calida negă din cap.
- Aici nu-ți dau dreptate. Spui asta doar pentru că nu..., dar se opri.
- Doar pentru că nu ce? ridică dintr-un umăr.
- Nu vreau să sune ca un rahat.
- Spune-o oricum. Doar deja ai început. Doar pentru că nu ce?
- Nu ai cum să înțelegi ce și cum simt eu, Zaida, asta încerc să zic de fapt. Pentru că tu nu ai frați sau surori, nu ai mamă sau tată, nu ai noțiunea de familie. Tu ai evadat și nu ai lăsat pe nimeni în urmă. Ești singură. Eu nu eram singură. Eu aveam oameni care se întreabă unde sunt și dacă sunt bine.
Zaida tăcu. Tăcu momente bune, știind că absolut tot ce îi spusese era adevărat. Încuviință din cap, resemnată și foarte calmă. Pescărușii strigau dincolo de geamuri.
- Îți cer doar să n-o suni. Dacă o suni, Castillio ne va găsi în secunda următoare. Un singur apel și suntem înapoi în închisoare, tu cu burta la gură și eu cu zece dosare penale deschise. Pricepi gravitatea situației noastre, da? mai făcu un pas spre ea. Pricepi de ce libertatea e mai importantă decât familia acum? Nu le poți avea pe ambele, iar tu deja ai ales. Tu deja ai ales pentru ea, îi indică burta.
Calida își arcui sprâncenele într-o expresie de deznădejde îngrozitoare.
- Vrei familie, așa-i? Aici e fiica ta, rămase cu degetul lipit de rotunjimea burții ei. Aici e familia ta, cea pe care o poți lua cu tine în libertate. De fapt..., își retrase mâna, le poți avea pe amândouă. Asta dacă nu calci greșit. Asta dacă n-o suni pe sora ta.
- Dar copilul ăsta nu poate să fie un fugar, ca mine, aproape o înecă plânsul. Nu vreau să trăiască pe fugă, în frică, fără siguranță. E un pui nevinovat, Ida... la soră-mea ar avea o viață normală. Ar avea măcar o șansă la o viață normală.
Zaida se depărtă. Mai discutaseră despre asta.
- Ai grijă să nu te arzi, i-a spus-o pe un ton mult mai rece, o tentă amenințător.
Calida se încruntă, ștergându-și o lacrimă care-i traversase lin obrazul. Simțise atât de clar amenințarea din vocea Zaidei încât i se zbârli pielea de pe brațe, un fior rece încolțindu-i în capul pipetului. Înghiți în sec.
- Poftim?
- Se arde mâncarea de pe foc, indică femeia tigaia în care clătita deja se carbonizase, înainte de a părăsi bucătăria.
Chiar dacă fumul negru deja începuse să păteze tavanul, Calida rămase un moment pierdută, cu privirea blocată pe umbra dispărută a Zaidei. Își deschise palma pe burtă, vrând să-și protejeze fetița de un pericol nevăzut, dar iminent. Pentru că o amenințase. Zaida o amenințase, însă asta nu avea să o oprească din a face ceea ce inima îi striga obsesiv să facă. Asta nu avea să o oprească să pună mâna pe telefon și să o sune pe sora ei, măcar pentru a-i spune că trăiește. Un minut. Doar un nenorocit de minut!
Închise focul și oftă. Zaida exagerase, mereu exagera. Era obsedată de libertate. O iubea din tot sufletul ei, dar era nebună de legat. De când fiica ei fusese ucisă, era chiar mai nebună decât înainte. Ea nu mai avea nimic de pierdut. Dar Calida...
Calida dăduse telefonul ăla, iar furtuna mării se transformase rapid într-o rafală de atac armat din partea forțelor de ordine spanioale. Poliția le înconjurase, țipându-le numele în portavoci asurzitoare. Gloanțele au spulberat ferestrele. Zaida o trăsese după ea, dar un glonț îi nimeri periculos de aproape de fătul din pântec. Nu apucaseră să mai guste din clătitele alea.
Așadar, în timp ce sângera abundent într-o mașină fără frâne, urmărită de poliție și cu cea mai strânsă prietenie distrusă, Calida realiză că Zaida nu exagerase. Zaida avusese dreptate.
Zaida avea întotdeauna dreptate, oricât de incomod, nedrept, dureros și oribil ar fi fost adevărul.
- Oprește mașina, m-au împușcat! auzi Zaida din nou în timpane, iar junghiul din stomac parcă i se agravă.
Rămase strânsă la marginea patului, realizând mai mult ca niciodată că ambele pierduseră tot ceea ce era mai sacru pentru ele. Ea își pierduse libertatea, iar Calida, familia.
Și toate astea pentru că nu s-a putut ține departe de nenorocitul ăla de telefon.