Da! Ma insor! In sfarsit, Carmen a mea va fi a mea si oficial...
Am iesit in curtea mare si atat de frumoasa a tatalui meu. Am ales ca ceremonia si petrecerea de dupa ceremonie sa fie acolo. In curtea mare si plina de trandafiri a tatalui meu. Nu la un local... Nu... Voiam natura... Voiam aerul liber... Voiam libertatea... Iar acum, curtea era impodobita superb, cu ghirlande de flori, cu o arcada superba, cu un cort de nunta deosebit. Asa cum hotarasem, nu am avut multi invitati. Insa erau toti cei care au contat pentru mine.
Am mai privit o vreme tot acel aranjament festiv... asemanator nuntilor americane. Aveam din nou o ora fixa. Un alt termen fix. Ora sase seara... Atunci imi voi tine mireasa in brate in fata oamenilor... In fata celor care conteaza pentru mine si in fata lui Dumnezeu... Atunci o voi saruta in fata slujitorului lui Dumnezeu...
Am inspirat adanc... Hm! Eu sunt in prag de nunta... Eu... cel care nu a crezut in speranta... Eu, cel care la un moment dat a crezut ca a fost aruncat in lumea asta si uitat... voi sta in fata tuturor si voi jura iubire vesnica celei care m-a asteptat atatia ani de zile... celei care a crezut in noi... si in iubirea noastra...
Pe cand mi-am intors privirea spre intrarea in casa atat de primitoare a tatalui meu, ochii mei au intalnit cei mai frumosi ochi albastri din lume... Carmen a mea ma astepta in prag... zambind, somnoroasa... cu coltul buzei de jos intre dinti...
M-am grabit s-o strang in brate... M-am grabit s-o sarut... sa pot sa cred ca e reala...
- Oh! Dragostea mea! A sosit ziua! Am murmurat eu, printre sarutari. – Carmen a mea... visul meu se implineste azi...
- Da, Edmond! Am ajuns ziua despre care ai vorbit tu in padure... A sosit ziua mult asteptata...
- Cum te simti, draga mea?
- Ciudat, dar nu am emotii. Chiar nu am emotii deloc... Sunt doar foarte fericita... Atat!
- Lasa, ca am eu emotii si pentru tine, am recunoscut eu.
- De ce, iubire?
- Nu pot sa cred ca se intampla... Nu pot sa cred ca, dupa atata asteptare, am ajuns in momentul asta...
- Edmond, stii ce zi e azi?
- Da! Ziua nuntii noastre... am raspuns eu, ridicand o spranceana...
- Da... si asta... Dar mai e ceva... Edmond... E ziua in care ti-am spus prima data ca te iubesc... Este ziua in care eu nu am putut renunta la noi... murmura ea privindu-ma in ochi...
Oh! Doamne! Am inchis ochii... si i-am strans cu putere... simtindu-mi fruntea incretita... dureros de incretita... in timp ce in minte mi-au navalit cateva cuvinte... parca dintr-o alta lume: "Si urasc faptul ca am crezut in tine si mi-am permis sa TE IUBESC" Da! Se implinesc zece ani de cand am auzit eu cuvintele astea... Am simtit ca ma pierd... Cum naiba nu m-am gandit la data? Cum naiba nu mi-am amintit acea DATA in care m-am razbunat pe iubirea mea... Ora sase... Ora in care eu am sarutat-o in acea cladire dezafectata... pentru ca mai apoi sa imi umilesc iubirea... S-o trec prin Iad... Da... Asta e ziua in care ea a rostit pentru prima data cuvintele "te iubesc" insa intr-un context dureros... Cel mai dureros... Cum de nu mi-am intiparit in minte data acestei zile? Cum de mi-am scos-o din minte? Ce ciudat... Eu, omul termenelor... omul datelor fixe, mi-am sters din memorie tocmai acea data... Nu ma gandisem niciodata la acea zi, ca la o data din calendar... Acea zi imi ramasese in minte pentru ceea ce i-am facut lui Carmen... insa fara a fi insotita de o data calendaristica... In mintea mea, acea zi a avut doar un nume: "Acea zi in care eu am fost cel crud"... Asa a ramas acea zi in mintea mea...
- Edmond, iubire... Hei! Revino-ti! E un lucru bun! Data asta din calendar va fi de acum inainte data nuntii noastre... Edmond! Va fi data nuntii noastre! Edmond, uita-te la mine! Ma auzi?! Uita-te la mine! Deschide ochii! Edmond! Priveste-ma!
In momentul in care mi-am deschis ochii, Carmen ma lua de mana si ma trase in camera unde dormeam noi de fiecare data cand veneam in sat. Acolo, s-a oprit in fata mea... apoi s-a lipit de mine si m-a strans in brate cu putere...
- Edmond, spune ceva! Te rog! Spune ceva!
- Doamne! Carmen! De ce ai facut asta? De ce ai ales tocmai aceasta data? Pentru ca da, ea fusese cea care hotarase data nuntii noastre... Ea fixase... Si data... si ora... Ora sarutului nostru... din cladirea dezafectata... Iar eu am fost de acord cu ea... fara sa ma gandesc la insemnatatea acelei date...
- Pentru ca am vrut sa intelegi ca pentru mine aceasta data nu exista IN ACEL CONTEXT!
- Dar, iubirea mea... Tocmai pentru ca ai fixat aceeasi data cu cea in care am fost un diavol, imi dovedeste ca acea data ti-a ramas bine infipta in memorie...
- Nu ai fost un diavol... Edmond! Ai fost un justitiar... eventual... Insa in acea zi, tu mi-ai deschis ochii... Tu ai recunoscut ca inca ma iubesti... dupa ceea ce ti-am facut eu, tu inca ma iubesti... Da... Dragostea mea... Asta inseamna ziua aceea pentru mine... Dovada iubirii noastre... Tu nu ai incetat sa ma iubesti... iar eu, am devenit constienta de imensitatea iubirii mele pentru tine... atunci, cand nu am putut sa te urasc... Cand am simtit ca mor de durere ca te pierd... Ca nu te pot avea... Ca nu te pot pastra... Am aflat cat de mult te iubesc eu... Da... Asta inseamna pentru mine acea zi... Atunci a fost momentul in care am stiut ca nu voi fi a nimanui alcuiva... Ca nu voi putea iubi pe nimeni altcineva, asa cum te iubesc pe tine... Asta am constientizat eu in acea seara... Asta a insemnat pentru mine aceasta data calendaristica... Nu ceea ce mi-ai facut tu... Nu... Aceasta data inseamna confirmarea iubirii mele pentru tine... si confirmarea iubirii tale pentru mine... Da! Dragul meu... In acea seara, pe cand am ajuns acasa, am decis ca voi face cumva sa mai auzi de mine... Sa te pastrez cumva... anii astia... Pe cand am ajuns acasa, eu am fost hotarata sa te astept, pana in momentul in care as fi auzit ca esti al alteia... si dupa aceea... Acolo, pe balcon, in acea seara, printre lacrimi, mi-am facut planul... Acolo, pe balcon, m-am hotarat ca iti voi ridica eu albumul... Ca voi fi la usa scolii generale ca sa prind momentul in care vor fi aduse albumele... Insa nu m-am gandit ca voi fi fotografiata de Alexandra... M-am gandit ca, odata si odata, tot vei trece pe acasa si asa vei ajunge la scrisoarea mea... Asadar... iubire... Asta inseamna aceasta zi pentru mine... Dovada ca tu inca ma iubeai si dovada ca eu deja te iubeam... Aceasta zi, e intersectia iubirilor noastre... Edmond! Din aceasta zi, iubirile fiecaruia dintre noi s-au intalnit si s-au unit intr-o singura iubire... A noastra... Si sunt zece ani de atunci... Fix zece ani! Azi, la aceeasi ora, tu ma vei saruta asa cum m-ai sarutat atunci... cu aceeasi iubire dintre noi... Asta a fost dorinta mea... Asta am visat eu mereu... in astia zece ani de zile... Nu neaparat numarul de ani... insa ce a contat a fost ziua si ora... Si, sincer, m-am asteptat sa fie si numarul de ani! Era de inteles! Doar mi-ai spus ca facem nunta dupa ce te intalnesti cu tatal tau... Cat de greu mi-a fost sa socotesc... si numarul de ani... Dar asta mi-am dorit... Sa reluam totul din momentul sarutului nostru de atunci... de dinainte de a auzi vocea Narcisei... Sa continuam totul din acel moment... si sa se stearga ceea ce s-a intamplat dupa aceea...
- Oh! Doamne! Iubire! Daca mi-as fi amintit data... Nu as fi fost niciodata de acord ca nunta noastra sa fie in aceeasi zi, cu acea zi oribila... cu tine ingenuncheata in praf, la propriu si la figurat... Iubire! Ingenuncheata, aproape goala in fata a patru tigani jegosi si imputiti... care si-au scuturat sculele pe trupul tau, iubire... si toate astea, sub ochii mei... pentru ca eu am hotarat asta... am gemut eu, desprinzandu-ma din imbratisare si trantindu-ma pe marginea patului... cu barbia in piept... doborat de amintirea acelei zile... negre... pentru mine...
- Edmond! Te rog! Nu o lua asa! Gemu ea... asezandu-se incet langa mine...
- Dar cum s-o iau, scumpa mea? Asta este ceea ce ti-am facut... Asta este ceea prin ce te-am facut sa treci acum zece ani... Carmen... ai plans in genunchi la picioarele mele, cu sanii dezgoliti sub privirile lor lacome... Sub ochii Narcisei... m-ai implorat sa te am eu... Sa nu te dau lor... A fost un moment in care tu m-ai urat in acea zi... Stiu... Iar acum, tu vrei sa nu o iau asa? Iar acum, tu vrei sa pastrezi aceasta zi... vie...?
- Da! Vreau sa nu o iei asa! Vreau sa o vezi, asa cum o vad eu... Vreau sa vezi ca, daca nu ai fi avut dorinta ta de razbunare si daca nu ti-ai fi dus planul pana la capat, noi nu am fi fost aici, acum... Noi nu am fi avut aceasta zi... Am fi ramas la acea zi in care, tu ai fost in praf, la propriu si la figurat, batut... improscat fara mila, umilit de mine si colegii nostri... plin de sange... cu hainele rupte... cu dispretul de pe chipul meu... si cu greutatea cuvintelor aruncate de mine... Asta e adevarul... Acolo am fi ramas noi... Acolo ne-am fi oprit... Stiu... De aceea vreau sa pastrez aceasta zi... vie...
Am privit-o indelung... Cu toate ca ne-am promis ca uitam aceste doua zile... ele erau acolo... cu noi... in mintea si in sufletul nostru... Am intins bratul si am apropiat-o de mine, apoi am imbratisat-o strans si am soptit bland...
- Iubirea mea, daca nu ar fi fost acea zi de toamna, eu nu mi-as fi facut planuri de razbunare, si, prin urmare, nu ar fi fost ziua de acum zece ani... Hai s-o luam asa, vrei? Le impletim, odata pentru totdeauna, si trecem peste ele... Vrei?
- Da, iubirea mea! Da!
- Bine! Hai sa iesim! Servim micul dejun, apoi ne pregatim de nunta.
Am iesit impreuna. In living era Emily, cu ceasca de ceai in mana...
- Buna dimineata, dragii mei, ne saluta ea zambind.
- 'Neata, Emily...
- Imi termin ceaiul si pregatesc micul dejun. Carmen, ai vrea sa ma ajuti si tu?
- Adica sa imi fac de cap in bucataria ta? intreba Carmen, chicotind.
- Da!
- Pai si cum ramane cu faptul ca e doar a ta? Am citit asta in caietele lui Cris...
- Ei! Tu esti de-a noastra, draga mea. Tu ai tot dreptul sa faci ce vrei aici... Asa cum am avut si eu dreptul de cand am venit sa locuiesc in casa asta...
- Bine! Abia astept sa ne distram in bucatarie. Tu, Edmond, o sa astepti afara... Ne luam micul dejun afara...
- Bine, iubire... am raspuns zambindu-i cu zambetul pe care ea il adora...
M-am ridicat si am iesit in soarele de iunie... Curtea frumoasa a tatalui meu era animata... Erau acolo, acum, tatal meu si fratii mei... Aranjau scaunele pentru ceremonia de cununie...
- Edmond! Salut, frate! Ma intampina Darius, zambind larg si imbratisandu-ma calduros. – Vino! Verifica daca totul e asa cum iti doresti!
- Darius, e perfect!
- Carmen, unde este?
- Mi-a dat liber! E cu Emily la bucatarie. Am raspuns eu, razand... binedispus... - Ne face micul dejun.
- Uau! Harnicuta, mireasa noastra!
Am servit micul dejun afara, in curte, alaturi de familia mea de sange...printre hohote de ras si multa iubire... Asta era in mijlocul familiei mele... Asta am gasit eu aici dupa atatia ani de ura si dorinta de razbunare... Rasete si veselie si fericire si multa dragoste... si multa iertare... Da... o imensa putere de a ierta...
Dupa micul dejun, printesa mea frumoasa a intrat in casa impreuna cu sora mea si cu Emily. Nu a vrut stilisti pentru a se aranja... A vrut-o pe Daria... Doar Daria si Emily si in curand Eva si Alexandra si Nati... Ele mi-o vor pregati pentru ora sase seara... Ora sarutului nostru... Oficial...
Noi, tata si fii, am ramas afara... sa mai savuram putin linistea verii din satul tatalui meu...