- Edmond... Am incercat... Crede-ma... Am incercat...
- Ce ma fac eu acum? Cum crezi ca pot eu sa fiu eu maine seara, cand te stiu intr-un spital cu perfuzii in vene?
- Alex, ti-a spus tot?
- Da! Te-am si vazut, iubire... Am vazut o poza cu tine... in starea in care esti acum... Eu am cerut-o... Nu mai esti tu acum... draga mea... De ce nu mi-ai spus ca ai nevoie de ajutor... doar am vorbit ieri cu tine... Macar ieri ar fi trebuit sa imi spui ca nu te simti bine... Ai asteptat pana in ultima clipa...
- Dragul meu... te rog sa ma ierti... Te implor sa ma ierti... Murmura ea si i-am auzit din nou vocea tremurand in prag de plans...
- Hei, hei, iubirea mea. Te rog, nu mai plange. Iti faci mai rau. Nu am ce sa iert... Eu sunt cel care trebuie sa iti ceara iertare tie... Eu sunt cel care trebuie sa fie iertat...
- Nu... Edmond... Nu tu... Eu te-am impins la asta! Ai uitat acea zi de toamna? Eu am provocat totul! Eu sunt vinovata pentru tot ceea ce urmeaza sa se intample... Acum ea plangea din nou in hohote... pierzandu-se cu totul... - Edmond... te vreau inapoi... Nu te duce maine! Nu o face! Nu vreau sa te pierd...
- Carmen... de ce imi faci asta tocmai acum? De ce repeti ceea ce s-a mai intamplat odata? Haide, dragostea mea! Unde, naiba, e Alexandra?
- A tras o fuga pana acasa. Revine in curand.
- Fi-r-ar sa fie de viata! Daca te pierd pe tine, Carmen, jur ca ii omor pe toti cei de aici! Jur! Ii distrug pe toti. Nu voi mai avea niciun scrupul, nu voi mai avea mila, nici macar de Daria! Nimeni nu va scapa de furia mea!
- Edmond... hei! Imi voi reveni! Voi fi bine! E o cadere de calciu...
- Da! Si o cadere nervoasa...
- Of! Alex! Nebunule! Gemu Carmen...
- Da... Iubire... stiu totul! Si atunci cand vom fi impreuna, imi vei da socoteala pentru ceea ce ai facut! Ne vedem peste doua zile, maxim trei. Atat! Atat au mai ramas! Trei zile, pana te voi tine in brate din nou! Nu vreau sa te vad intr-un spital! Fa-te bine! Te vreau in patul meu! In dormitorul din apartamentul nostru! Printre fotografiile cu tine... Acolo sa ma astepti!
- Bine, iubire... sopti ea. - Promit sa ma fac bine! Promit ca voi fi acasa, pe cand revii! Sa nu intarzii!
- Nu voi intarzia... asteapta-ma, iubire...
- Te astept...
- Ai sarutul meu pe frunte... si pentru azi si pentru maine...
- Edmond... sa nu mori...
- Nici tu... ingerul meu... Odihneste-te... Totul va fi bine...
A inchis... M-am trantit pe canapea si mi-am luat fata in maini... Aveam inca in minte ultima ei incercare de a ma opri... Sarmana mea Carmen... In ultima clipa, ea a mai incercat sa ma intoarca din drum...
Sufletul meu sangera... Ma durea in piept ingrozitor de tare... Fiorii reci din stomac erau mult mai puternici... Palpitatiile s-au intensificat... Oh! Maine! Maine! Eu voi fi fata in fata cu tatal meu!
24 decembrie.
Reusisem sa adorm candva in noapte... Cu chiu cu vai... si m-am trezit destul de devreme... dupa un cosmar oribil cu Carmen a mea...
Am inspirat adanc... Astazi e ziua... Astazi il voi vedea pe tatal meu... Azi! Gata! Imi revin si fac tot ce pot, sa fie bine! Fara mila! Fara constiinta! Fara sa ma mai gandesc la victime colaterale. Eu trebuie sa inving azi!
M-am dus sa ma tund... si sa imi revopsesc parul in culoarea pe care am avut-o pana acum doi ani si patru luni... apoi mi-am dat jos barba... Si, iata-ma! Demnul fiu al tatalui meu! Acum, parca era si mai frapanta asemanarea dintre mine si tatal meu. De cum am ajuns acasa, mi-am facut un selfie si i l-am trimis lui Carmen pe messenger. De acum eram liber sa postez ce si unde vreau eu. Gata! Totul se termina. Samir nu mai are timp sa ajunga la Carmen a mea. Iubirea mea nu mai era in pericol.
I-am trimis poza apoi i-am scris un mesaj pe telefon, sa o atentionez:
"Iubire, deschide-ti messengerul vechi. Am o surpriza pentru tine"
Nu a trecut mult timp si mi-a si venit raspunsul ei:
"Oh! Esti la fel de frumos ca si acum doi ani si patru luni"
"De acum nu mai trebuie sa te ascund. S-a terminat cu teama ca Samir te-ar putea gasi"
"Iubire, sunt mai bine. Nu iti face griji pentru mine"
"Stii ca nu te mai cred, nu?"
"Ca ma crezi sau nu, tu sa ai capul pe umeri in seara asta. Lasa impulsivitatea la apartament. Acum trebuie sa faci tot ce poti, ca sa iesi din asta"
"Bine! Dragostea mea."
"Vorbesc serios. Sa nu faci sa nu vii!"
"Am inteles. Din prima. Cand te lasa acasa din spital?"
"Cred ca maine... Daca totul va fi bine"
"Sa nu imi mai faci asa ceva niciodata"
"Nici tu"
"Promit, Carmen. Nu va mai fi nicio pauza intre noi"
"Sper. Indiferent ce afli acum, vreau sa se termine azi"
"Daca nu aflu azi, nu mai aflu niciodata"
"Te las. Au venit cu perfuzia. O urasc"
"Tu ti-ai cautat-o. Acum pune-te pe picioare. E un ordin! Fa-te bine"
"Am inteles, sa traiti"
"Ai sarutul meu pe frunte... Unul lung, lung de tot. Cat de aici pana la tine. Te iubesc..."
"Eu te iubesc mai mult"
Gata de plecare... imbracat intr-un costum negru, impecabil cu o bluza neagra pe corp, in "V" ce se vedea de sub sacoul costumului. Incaltat cu o pereche de ghete negre, elegante, stralucitoare. M-am privit in oglinda. Da! Eram un Cris Reyn tanar si plin de ura si furie. Eram foarte furios la acea ora. Stiam ca ar trebui sa imi controlez trairile, dar asta era ceea ce simteam in acel moment. Furie si ura. Iar starea lui Carmen a amplificat aceste doua trairi. Nu mai eram in stare sa simt nimic altceva. Uitata era acum acea zi in care mi-am promis ca il las pe tatal meu sa dea primul.
Am urcat in masina si am pornit la drum. Majoratul se tinea in satul tatalui meu. Daria m-a rugat sa incerc sa ajung mai devreme. Voia sa aiba timp sa ma prezinte parintilor ei, pana vin restul invitatilor. Fiind un majorat de gemeni, stiam ca vor fi multi invitati. Mi-e mi-a convenit cererea Dariei. Cu cat mai deveme, cu atat mai bine si fara spectatori.
Fiind Decembrie, se intuneca devreme... Era in jurul orei sase, cand am ajuns in mijlocul satului. Eram intr-o stare de alerta maxima. Eram aici! Am asteptat zece ani acest moment! Eram pe punctul de a afla adevarul. Am inspirat adanc si am sunat-o pe Daria sa o anunt ca am ajuns in centrul satului.
- Edi! Uau! Punctual ca intotdeauna. Stai ca vin la tine. Vocea Dariei suna emotionata. Era normal sa aiba emotii. Era majoratul ei si era momentul in care parintii ei ma vor vedea.
Nu am asteptat mai mult de doua minute... ca Daria mi-a batut in geamul portierei.
I-am facut semn sa urce in masina. Daria s-a executat cat ai clipi.
- Edi! Ce bine imi pare ca ai sosit! Am niste emotii de imi vine sa zbor... Uau! Ce transformare la tine! Unde ti-e barba? Si unde e parul brunet in codita? Dar, sincer iti sta mai bine asa. Pari mai tanar! Uau! Chiar iti sta mai bine!
Am ales sa nu ii raspund. Am intins bratul spre cadoul pentru majoratul ei.
- Daria, aici e cadoul meu pentru tine. Sper sa iti aminteasca de mine...
- De ce vorbesti asa? Edi, ce ai?
- Nimic... Doar emotii... Esti sigura ca nu ma spanzura tatal tau?
- Haide, acum! Serios! De ce ma treci prin socuri de astea?
Hm! Daria... Daria... Am gandit eu, fara sa ma exteriorizez. Daria va avea de suportat cea mai grea lovitura a sortii. Eram sigur. Din toate gesturile ei se simtea iubirea... pe care o simtea pentru mine... M-a imbratisat strans apoi s-a uitat la mine lung...
- Edi. Te iubesc!
- Stiu! Am raspuns eu scurt. – Hai sa mergem cat mai am curaj s-o fac.
- Bine... murmura ea. Sarmana... Sperase ca ii voi spune si eu aceleasi cuvinte... Nu i le spusesem niciodata... de cand ne cunoastem. Pur si simplu nu am putut sa i le spun. Iar daca nu a trebuit s-o vrajesc cu minciuni siropoase, am ales sa tac.
M-a luat de mana si m-a tras dupa ea spre o cladire din centrul satului... Vestitul camin cultural... de la sat. In drum spre acea cladire, toate gandurile mi-au fost indreptate spre Carmen a mea. Oh! Doamne! Fa sa reziste! Fa sa nu se intample nimic cu ea! Doamne, fii cu mine in seara asta! Fii de partea mea!
Mai aveam doar cativa pasi pana la intrare. Inima-mi era pe punctul de a-mi sparge pieptul. Simteam ca ma pierd tocmai acum. Simteam ca nu imi ajunge aerul. Simteam ca imi pierd stapanirea de sine de care aveam atata nevoie in acel moment atat de asteptat.
Am oprit-o pe Daria chiar in usa.
- Daria. Nu pot!
- Hei! Ce naiba, ai azi, Edi! Nu se va intampla nimic! Nu le voi da eu voie sa spuna ceva. Voi avea eu grija. Ei stiu de tine! Doar stii asta. Ei stiu ca vei fi aici! Haide, acum! Edi! I-ai batut pe cei sase, iar acum te temi de un singur om. E tata. Nu e un ucigas in serie!
- Ok! Daria. Ti-am promis ca vin, am venit. Sper sa nu fi facut o greseala.
- Nu! Nu ai facut nicio greseala! Esti prietenul meu! Nimeni nu iti va face nimic rau in satul asta! E satul tatalui meu!
Am mai inspirat o data adanc, am strans ochii cat am putut eu de tare si in cele din urma am intrat in sala mare, superb aranjata pentru majoratul fratilor mei. Spre marea mea satisfactie, am simtit cum imi revin psihic. M-am simtit din nou stapan pe mine. De cum am intrat, l-am vazut pe tatal meu. Statea cu spatele la noi... Era si sotia sa langa el... si mai era un barbat brunet... Probabil nasul de botez al Dariei si prietenul cel mai bun al tatalui meu. Am apucat sa ii observ tatalui meu tinuta eleganta, impunatoare si intimidanta. Era la fel de inalt ca si mine... Avea miscari de stapan. Se vedea pe toata statura lui ca era obisnuit sa fie ascultat. Acum, isi tinea protector sotia de talie si am putut sa ii vad bratul bine format cu degete lungi... La incheietura mainii stralucea o bratara de argint cu ceva inscriptionat pe placuta ce unea verigile bratarii. Atat. Asta era singura podoaba pe care o purta. Niciun pic de aur pe el, in afara de o verigheta simpla, stralucitoare. El, la banii lui, ar fi putut fi imbracat in aur... insa nimic... altceva... Era imbracat la pantaloni cu dunga si o bluza neagra. Uau! Parca ne-am inteles. Pana sa apuce Daria sa ma prezinte, am reusit sa ma controlez deja. Eram eu, cel care putea sa isi ascunda sentimentele... Eram eu, cel care putea sa joace teatru... Eram eu, cel pe chipul caruia nu se mai putea vedea nimic altceva, din ce nu voiam sa se vada.
Oh! Carmen! Acum e momentul! Roaga-te pentru noi! Traieste pentru noi! Asta a fost penultima oara cand m-am gandit la ea in acea seara. De acum, trebuia sa fiu atent la fiecare miscare. Inca nu sosise niciun invitat. Eram doar noi, cei pe care i-am descris deja. Asadar voi avea de infruntat doar doi oameni. Insa, doi oameni puternici. Unul era tatal meu... despre care stiam deja mult prea bine cat de puternic a fost, iar celalalt era prietenul lui cel mai bun, veteran din Legiunea straina...
Daria s-a apropiat sfioasa, cu mine de mana si, atunci cand am ajuns langa tatal meu, ea a inceput sa vorbeasca:
- Mama, tata, vi-l prezint pe Edmond, Edi, cum il alint eu, murmura ea, foarte emotionata. Insa cu toata emotia ei, in voce i s-a simtit dragostea pe care o nutrea pentru mine. Cu toate astea, nu am mai fost in stare sa simt altceva in afara de ura mea si dorinta de a termina odata totul si de a ma intoarce la Carmen a mea... care era inca intinsa pe un pat de spital din cauza tatalui meu.