- Dar, Edmond! Ne-am inteles ca nu mai vorbim de acea zi. Scanci ea printre sughituri.
- Da, dragostea mea! Asa ne-am inteles. Dar ziua aceea a ramas in mine! Ceea ce am facut eu atunci a ramas in mine. Si nu mi-o voi ierta niciodata, daca nu fac asta. Daca nu il iau la rost pe cel care m-a dus la acea zi. Iubire, te rog. Linisteste-te! Te rog sa ma intelegi. Nu pot sa ma opresc. Nu am voie sa ma opresc. Nu, daca vreau sa am liniste o viata intreaga. Nu, daca vreau sa am sufletul impacat... Si acum sa revin: Ai aici actele apartamentului. E si al tau... in acte. E cu uzufruct... Nu il poti vinde fara mine, dar e al tau! Cand te vei hotari sa locuiesti singura, vino aici... Nu iti cauta o chirie... Aici e Alex... El te va proteja... El iti va fi alaturi... El nu te va lasa singura... Carmen... mai am ceva sa iti spun... si nu stiu cum s-o fac...
- Ce vrei sa imi spui? Intreba ea cu vocea ragusita de plans.
- Poti sa imi promiti ceva?
- Depinde!
- Oh! Daca incepi asa, nu stiu cum sa vorbesc.
- Spune!
- Iubire, jura-mi ca daca primesti vestea ca nu ma mai intorc, tu nu faci ceva nesabuit! Promite-mi ca nu ma urmezi...
Carmen a inceput din nou sa planga... cu mainile la ochi... Nu a fost in stare sa raspunda in acel moment, asa ca am continuat eu, cu voce blanda... si molcoma:
- Draga mea, te rog, jura-mi asta! Te rog ajuta-ma sa plec linistit... Nu imi ajunge ca Alex mi-a promis ca va avea grija de tine... Tu nu poti fi supravegheata in fiecare secunda... Jura-mi iubire ca iti vei continua viata... si ca ne vom intalini pe viitor... Ca nu iti vei lua viata cu buna stiinta! Ca nu vei face cel mai mare pacat... Ca nu vei face pacatul de neiertat si ne desparti pe veci... Vreau sa ne intalnim... acolo sus... Te implor, Carmen... Vreau sa te aud ca spui asta si ca te vei tine de acest juramant...
- Oh! Edmond, dragul meu, tu te auzi ce spui? Tu te auzi ce vorbesti? Tu te auzi ce-mi ceri? Si atunci sa te las sa pleci?!
- Nu ma duc cu intentia sa mor acolo! Dar trebuie sa am promisiunea ta, ca orice s-ar intampla cu mine, tu nu vei face ceea ce ai spus acum multa vreme... Ca daca ai fi aflat ca nu mai sunt, m-ai fi urmat... Nu imi ingreuna si mai tare sufletul... Da-mi linistea de care am atata nevoie, sa pot sa ma concentez pe ceea ce am de facut ca sa ajung la el si sa nu fac greseli... Carmen, promit sa ma retrag daca simt ca nu imi pot duce planul la final. Promit sa am grija de mine... Promit sa fiu cat se poate de vigilent... Iubire... El acum are o familie... Nu mai e omul care a fost la douazeci de ani... Are aproape cincizeci de ani... Nu mai e atat de puternic... Legaturile pe care le-a avut el sunt cu singuranta aproape de pensionare... Nu mai are acea putere fizica despre care am auzit... Nu mai are gasca in urma lui... E mult mai vulnerabil acum... Hai sa ti-l arat... Adica sa iti arat cum era el acum opt ani... Vrei sa il vezi?
- Mhm! Raspunse ea, cu capul plecat.
M-am ridicat de pe canapea si am pornit calculatorul, apoi am cautat din nou acea poza de familie pe care am tot privit-o de-a lungul timpului.
- Uite, iubire! Asa arata tatal meu acum opt ani.
Carmen s-a intors spre ecranul monitorului si s-a uitat la imaginea atat de cunoscuta mie.
- Asta e faimosul Cris Reyn! A fost intr-adevar faimos. Asta a cautat el mereu... din spusele mamei... Dar a fost! Acum asta este el. Un om cu familie... Un om langa care as fi fost mandru sa cresc... daca m-ar fi dorit langa el, cu sau fara mama mea.
- Uau! Cat de tare semeni cu el! Exclama Carmen, uimita sa vada poza. – Nu e nevoie sa faceti test de paternitate. Nu are cum sa nege ca tu esti fiul lui! Nu am mai vazut niciodata o asemenea asemanare! Uluitor! Si pe omul acesta vrei tu sa te razbuni!
- Iubire, asculta-ma cu atentie. Nu ma mai duc doar cu gand de razbunare. Crede-ma! Nu ma duc cu gandul asta acum. Vreau sa aflu adevaruri. In primul rand! Vreau sa aflu daca a facut asta si de ce a facut ceea ce a facut! Daca se adevereste ca mama a spus adevarul, da! El va plati! Dar daca se adevereste ca mama a mintit si ca tatal meu ma vrea langa el, macar acum, jur, Carmen ca ma intorc dupa tine! Ma intorc sa fac nunta cu tine! Ca va fi aici nunta sau in Oradea, te iau de sotie! Jur ca eu acum ma duc sa cer explicatii si sa caut adevaruri... Iubire. Avem telefoane... Avem Facebook... Avem Messenger... vom vorbi cat de mult se va putea... Te voi tine la curent cu tot ceea ce fac... Cu tot ceea ce aflu... Tinem legatura strans! Daca dupa ziua decisiva, tu nu mai ai niciun semn de la mine, inseamna ca esti libera... Dar nu esti libera sa mori! Esti libera sa traiesti si sa iti continui viata... In astia doi ani, voi incerca sa aflu tot ceea ce pot despre el si mama. Sa stiu de la ce pornesc in acea zi. Insa doar intr-o anumita zi voi putea fi in pericol... Doar in ziua majoratului copiilor lui. Atat. Atunci, tatal meu va afla de mine. Atunci vom sta fata in fata, cu toata familia lui prezenta in jurul nostru. Toti vor afla de existenta mea.
- Dar, Edmond, tu vei fi recunoscut din prima clipa. Tu semeni prea tare cu tatal tau. Cum te vei apropia de sora ta?
- Imi vopsesc parul si imi las barba. Nu ma vor recunoaste asa. Doi ani de zile voi avea parul brunet... si barba... Asta imi va schimba evident infatisarea...
- Vad ca te-ai gandit la toate...
- A trebuit s-o fac iubire... Ti-am spus ca nu ma duc nepregatit acolo. Nu voi fi singur. Alex mi-a dat adrese si nume. Ii voi cauta... Imi voi pregati fiecare pas... Si imi voi pregati temeinic acea zi.
- Vai! Edmond! Tot nu te pot lasa sa pleci... incepu ea din nou... agatandu-se de mine... - Iubirea mea! Nu pleca! Tipa ea intr-un aces puternic de panica...
Daca in primul moment ea se agatase de mine, in urmatorul moment, ea imi cazu in genunchi la picioare... Oh! Am inchis ochii... in agonie. Aceeasi pozitie in care a fost ea in acea zi, cand s-a rugat de mine s-o am... Sa nu o las tiganilor... Cand ma implora s-o am eu... Ca nu se va zbate in bratele mele... Ca va sta de buna voie... Acum si-a incolacit iar bratele in jurul picioarelor mele, plangand din nou in hohote...
- Carmen! Ce naiba faci?! M-am aplecat si am incercat s-o ridic. Insa ea nu a vrut sa imi lase picioarele... - Carmen, te rog, ridica-te! Te rog!
- Nu! Nu te las sa pleci! Nu cu riscul sa nu te mai vad niciodata! Nu pot sa fac asta! Nu am puterea asta! Edmond! Nu poti pleca! Nu ma omori! Ma omori daca pleci!
Am inspirat adanc, sa imi pot reveni dintre amintiri... si m-am aplecat sa ii desfac bratele din jurul genunchilor mei...
- Iubire... te rog... Revino-ti... Vezi de ce nu am vrut sa ne vedem noua ani de zile? Vezi de ce am avut eu termenul asta? Pentru aceasta clipa... Pentru ca am stiut... Nu ma face sa regret astia trei ani frumosi... Te rog, nu ma face sa imi para rau ca am cedat cand a murit Tiberiu... Te rog, Carmen! Te rog nu mai adauga un regret pe langa celelalte... Am atat de multe sa-mi reprosez... Te rog... iubire... fa asta pentru mine... Lasa-ma sa plec... Te rog... Ajuta-ma sa plec... Daca vrei sa ne fie bine... trebuie sa ma lasi sa plec...
Nu aveam o ora anume pentru plecare. Aveam masina mea. Si eram hotarat sa nu plec, pana nu o linistesc pe Carmen. Ea trebuie sa inteleaga ca nu pot da inapoi. Ca trebuie sa ma duc pana la capat.
Am reusit sa o ridic, iar acum o tineam in bratele mele din nou... incercand sa ii ridic barbia sa ii pot vedea ochii. Am reusit intr-un final sa am contact vizual cu ea. Lacrimile ii curgeau in continuare... iar privirea ei spunea totul. Oh! Doamne! Cum sa plec si sa o las asa? In starea asta deplorabila...
I-am sustinut barbia, fortand-o sa ma priveasca.
- Carmen, draga mea draga... De ce imi faci asta? De ce ma faci sa ma duc cu inima sfarmata? De ce nu intelegi tot ceea ce ti-am spus inca de la inceput? Nu mai pot amana... Trebuie sa fiu acolo... Nu pot sa mai raman... Stiai ca asta urmeaza! Stiai ca asta e termenul final... Ti-am spus in ziua in care l-am inmormantat pe Tiberiu... Da... Ai avut dreptate atunci... Ar fi trebuit sa nu promit ca raman... Asta ar fi trebuit sa fac, pentru ca sa nu te vad in starea asta acum... Nu am fi avut ocazia sa vedem ce pierdem... Ne-am bucurat atunci unul de altul... dar acum sunt convins ca am gresit promitandu-i lui Tiberiu... Tu m-ai acuzat atunci ca nu m-am gandit la tine si i-am promis tatalui lui Alex... Cat ai gresit tu atunci! Tu mi-ai fost in gand atunci cand am promis... La tine m-am gandit... La faptul ca voi mai fi aproape de tine inca trei ani... Asta mi-a usurat acea promisiune... Asta m-a facut sa ma hotarasc atunci... Ca iti voi mai fi prin preajma inca trei ani... Nu ma face sa regret ca am cedat atunci... Te rog nu ma face sa regret cei mai frumosi ani din viata mea. Carmen, uite unde am ajuns... Iubirea noastra a rezistat... in cei patru ani... dupa ceea ce ne-am facut unul altuia, noi suntem acum mai apropiati ca oricand... De ce vrei sa ma faci sa imi para rau, iubire?! Tu ar trebui sa ma incurajezi la ora asta... Sa imi dai sperante ca totul va fi bine... Ca tu crezi cu tot sufletul ca ma intorc... Sa fii optimista... Dar tu ce faci? Vorbesti de moarte? Vorbesti doar despre faptul ca s-ar putea sa nu supravietuiesc? Vorbesti de un esec? Unde e sustinerea ta? Unde e intelegerea ta, iubire? De ce nu intelegi ca am nevoie de astia doi ani ca sa fiu eu... sa raman eu... Asa cum mi-ai cerut tu acum sapte ani! Am ramas eu pana acum... Nu m-am pierdut printre ei... Asa cum mi-ai cerut... Dar ca sa raman in continuare eu, trebuie sa aflu raspunsuri la intrebari care m-au macinat de cand am aflat despre tatal meu... Trebuie sa aflu si cealalta varianta... Trebuie sa ma impac cu mine... Nu m-am pierdut pana acum... Am ramas eu pana acum, doar pentru ca am stiut ca am un termen limita... Am o data fixa pentru aceste raspunsuri... Daca nu ma duc acum... stii bine ca nu mai pot pleca... As tot amana... si as tot amana... Si tu stii asta... foarte bine... Daca nu ma duc acum, poate ajungem sa ne casatorim... si sa avem copii... Nu te-as putea lasa atunci singura aici... Carmen! Eu as ramane fara raspunsurile mele o viata intreaga si pana la urma nu as mai putea fi eu... Tatal meu are o varsta... Cine stie cand moare?! Trebuie sa stiu ca sa raman eu, iubire, asa cum mi-ai cerut. Te rog, nu ma obliga sa raman, cand stii cat de mare nevoie am de pasul asta! Cat de mare nevoie am de adevarul din viata mea!
In timp ce ii vorbeam, am vazut cum lacrimile ei au secat si au ramas doar suspinele de dupa hohotele de plans... Ochii ei s-au luminat... si s-au limpezit... si am stiut ca am ajuns in sufletul ei in acel moment... Am stiut ca ale mele cuvinte au ajuns unde trebuie.