- Da... Edmond... pot... Stai linistit, raspunse ea bland si linistitor.
- Sigur?
- Da... Sa nu indraznesti sa iti faci griji pentru mine! Doar nu imi cere sa te uit!
- O sa o faci pana la urma... am murmurat eu, stins...
- Nu! Edmond! Nu! Pentru ca te iubesc! Ai acum raspunsul la intrebarea din toamna. De aceea nu vreau sa te uit! Pentru ca te iubesc! Dar tu o stii deja! O stii din acea seara! Ti-am spus atunci, inca in cladire, dar nu stiu daca m-ai auzit tu atunci...
- Carmen, taci... te rog sa taci... te implor... am gemut eu... simtind ca se rupe cerul pe mine.
- Nu! Si o sa iti repet asta cat timp o sa ma lasi! O sa iti repet asta pana cand nu voi mai avea nicio sansa sa te am... Si voi simti asta, toata viata mea... Ma bucur ca ai gasit scrisoarea. Sunt atat de fericita! Am scris acolo tot!
- Deci, sa revenim! Nu iesi din casa, pana nu se termina tot. Pana nu iti dau eu de veste. Carmen nu e de gluma! Si nu exagerez! Fa asta pentru mine si promit ca vei mai avea vesti de la mine, din cand in cand, cand o sa pot. E mult prea complicat... Dar de intalnit, nu putem sa ne intalnim. O sa vezi de ce. Acum trebuie sa inchidem. Stai linistita, sunt bine. Am primit albumul... am citit scrisoarea. Multumesc pentru trifoi si pentru suvita de par. Dar acum, te rog sa te tii de ceea ce ti-am spus acum si cele ce ne-am spus in acea seara.
- Hei! Cele ce ne-am spus in acea seara s-au sters! Dar stai linistit, in privinta mea. Nu ies din casa. Nu deschid usa la nimeni. Nu ma pun in pericol, cu toate ca mi-as dori s-o fac, daca asa as putea sa te vad doar o secunda.
- Carmen! Te rog nu o face! Te las acum. Te rog, asculta-ma! Nu imi ingreuna situatia si asa grea in care sunt! Nu vorbi cu nimeni! Nu spune nimanui ca ai vorbit cu mine! E mult prea periculos!
- Bine, Edmond! Sunt atat de fericita ca te-am auzit! Ca am putut vorbi cu tine!
- Nu mai suna pe numarul asta. Nici asta nu e sigur. O sa te sun eu. Promit! Te sun sa iti spun cand poti sa iesi din casa.
- Doar pentru atat? Intreba ea cu voce mica.
- Carmen! Serios acum! Trebuie sa inchid. Ai grija de tine. Promit ca si eu voi avea grija de mine!
- Ok. Te pup...
- Si eu te pup.
S-a facut liniste... Vai! Doamne! Ce naiba? Carmen e nebuna? A cazut in cealalta extrema, acum? Indiferent ce am vorbit ea, convorbirea cu ea, m-a inviorat. Crezusem ca voi muri de dor si de durere dar nu a fost asa. Mi-a dat viata. Am simtit ca imi revin puterile. Am simtit ca totul va fi bine pana la urma. Am simtit ca imi va fi mai usor de acum inainte. Mult mai usor.
Inca imi mai rasuna in minte cele mai frumoase cuvinte: TE IUBESC, repetate de Carmen cu atata indarjire... cand am auzit usoare batai in usa.
- Da...
Usa s-a deschis si Alex a aparut in cadrul ei, foarte ingrijorat, insa atunci cand mi-a vazut chipul ochii lui s-au luminat.
- Uau! Ce schimbare! Edmond! Nu esti tu! Am crezut ca te voi gasi daramat... si distrus complet...
- Sunt bine... chiar sunt bine. Nici eu nu am crezut ca voi fi bine, dar sunt.
- Se vede! Ati rezolvat? V-ati inchis conturile? Le-ati reglat?
- Eh! Sper! Dar nu am scapat. Ea nu vrea sa inteleaga ca trebuie sa ma uite!
- Stie ea ce stie! Chicoti el bine dispus. – Unde naiba mai gaseste ea un om ca tine? Serios! Dar acum pe bune. Totul e ok?
- Pe moment. Am convins-o sa nu iasa din casa zile astea. Pana ne asiguram ca e in siguranta.
- Asta, da! Foarte bine ai facut! Asa da! Nu dureaza mult. Vei vedea. Toti vor plati! Dar ce spaima am tras iar cu tine, frate! Ce naiba!? Am fost atatia in curte, de ce naiba nu ne-ai spus, bre?!
- Pentru ca nu am vrut sa le pun in pericol pe ele. Iar cand am auzit tipatul Alexandrei nu am mai putut sa va anunt. Nu, cand am vazut ca da cu cutitul!
- Tu stii pe cine ai salvat acum?
- Pe Alexandra, nu?
- Pe ea si pe mama! Replica el. – Cine mai urmeaza, bre?! Tata? George?
- Oh! Mama ta e ranita?
- Stai linistit! Mama e bine. O zgarietura usoara. Nimic grav. Ar fi fost grav daca ar fi apucat sa loveasca a doua oara.
- L-ati predat politiei?
- Nu! Cum sa il predam? Esti nebun? El nu scapa viu de aici! E capul rautatilor! Ai vazut ce a facut! Si tu, tot din cauza lui esti asa, cum esti acum! El nu iese viu de aici! Jur! Nici el, nici Tudor. Chiar acum le e imprastiata toata gasca. Gasca lui Tudor nu mai exista. Barbatii. Majoritatea sunt la politie, iar politia va avea grija de ei.
- Aoleu! Alex! Pai ei stiu de mine! Vor spune la politie!
- Stai linistit! E aranjat! Tu nu existi! Pe bune! Politia e super fericita ca a destructurat o gasca de traficanti de droguri cu ajutorul nostru. Ce pretentii sa mai aiba? De femeile lor avem noi grija! Ranji el. - Occidentul scrie pe alea tinere. Iar copiii mici, luati de ai nostri. Vor uita tot si vor deveni oamenii nostri. Babele... pe strazi cu ele! Asa se plateste o tradare! Cu ai lui Manu, la fel! Ii imprastiem in toate colturile lumii. Fi-r-ar ei sa fie! Dar dureaza totul cateva zile. Atat! Si avem suprematia aici! Sa mai indrazneasca cineva sa ne calce pe batatura. Ii mancam de vii! Dar acum, trebuie sa il chem pe doctor. Asteapta la usa. Trebuie sa iti vada rana.
- Sunt bine, serios!
- Haide, te rog! Pentru linistea noastra sufleteasca.
- Alexandra s-a linistit?
- Da. A tratat-o doctorul si pe ea. S-a relaxat. Sarmana! Iti dai seama prin ce a trecut! A raspuns el in drum spre usa. A deschis-o si l-a chemat pe acelasi doctor care ma ingrijise si la apartament, apoi Alex ne-a lasat singuri.
- Buna, baiete... iar tu?
- Eh! Iar eu... Ce sa fac? Iti dau de lucru, am replicat eu bine dispus.
- Ei! De lucru! Esti un pacient cuminte. Hai, sa vad ce ti-au facut iar!
Se aseza langa mine, din nou, si imi ridica tricoul.
- Hm! Urat! Ti-a redeschis rana de tot. Va trebui sa ti-o curat si sa ti-o cos iar.
Am strans ochii. Nu! Doar asta nu!
- Dar acum, stai linistit! Data trecuta nu am avut timp sa iau cu mine toata trusa. Acum, iti fac o anestezie locala si nu mai simti nimic. Vei vedea.
- Asa da, am rasuflat eu usurat.
Doctorul a pregatit seringa si mi-a injectat cu grija serul. Am avut putin de asteptat pana ce anestezia si-a facut efectul, apoi a palpat bland locul, urmarindu-mi reactiile.
- Acum stai linistit... si incearca sa nu te misti.
In curand doctorul a iesit iar eu am ramas intins in pat. Insa nu mai voiam sa stau intins in pat. Ma simteam in putere acum si voiam sa ies. Asa ca am dat la o parte patura si am coborat din pat, mi-am luat un tricou curat pe mine, cel pe care il avusesem era patat cu sange. Am simtit o usoara ameteala care a trecut repede si am putut sa merg, apoi am iesit din camera si am coborat incet treptele pana in salon. Era pustiu acum. Liniste perfecta. Am decis sa ies in curte. Simteam nevoia de aer. Daca salonul era pustiu, nu acelasi lucru l-am putut spune despre curte. Era veselie acolo. Sub foisorul elegant, erau adunate mai multe persoane. Cand m-au vazut, doua persoane s-au ridicat sa ma ajute. Alex si tatal sau. Insa nu ma mai simteam atat de rau. Puteam sa merg si singur acum.
- Edmond, fiule, vino! Alatura-te familiei. Sarbatorim! Gata cu luptele! De acum petrecem.
Mi s-a facut loc la masa intinsa plina de bunatati. Mi s-a facut loc langa Alex.
Tatal lui Alex se uita la mine, cu o privire pe care nu puteam sa o descriu. Dar am gasit acolo, in ochii lui aproape galbeni ca ai copiilor lui, o imensa recunostinta. Nu mai era barbatul dur si sadic care imi aratase subsolurile vilei. Era tatal care imi multumea tacit ca i-am salvat familia. A dat usor din cap, zambind cald... parinteste. Apoi i-am privit pe toti cei de la masa. In primul rand l-am privit pe Alex. El se juca cu telefonul pe masa... parca vrand sa imi aminteasca ca de pe acel telefon am vorbit cu Carmen. Am zambit usor privind telefonul. Apoi m-am uitat la Alexandra. Ea ma privea de ceva vreme. Ei! Acolo era mult mai mult decat ce am vazut la Tiberiu. Alexandra avea mai multe motive sa imi fie recunoscatoare. O salvasem la propriu... intr-adevar... insa o salvasem de o nunta pe care ea nu si-a dorit-o. Acum se simtea libera... Nu o mai apasa gandul ca va fi obligata sa se marite cu cineva pe care nu il iubea, doar pentru ca asa voia familia. Si in cele din urma, m-am uitat la mama lor. Si ea ma privea la fel ca barbatul ei. Ceilalti comeseni nu ma interesau... Nu am recunoscut niciun chip.
Intr-un tarziu, Alex se hotari sa ma priveasca din nou si sa mi se adreseze direct:
- Edmond, ai spus inainte de a incepe toata harababura de ieri, ca tu nu ai produs inca nimic... Dar tu ai produs mai mult decat noi toti. Tu ai adus bani grei azi. Deci, te rog, sa nu te mai gandesti ca nu meriti tu, sau Carmen, sa facem ceea ce facem pentru voi doi. Tu meriti acum o rasplata... Opreste-te! Nu ma intrerpe, se agita el, in momentul in care am dat sa ma impotrivesc... - Lasa-ma sa termin! Bre! Tu meriti o rasplata... si Carmen merita o rasplata... chiar daca tu nu vezi asta. Datorita ei, tu esti la noi! Datorita ei, tu ne-ai salvat... Asa ca, gandeste-te la o rasplata si pentru ea. Noi nu ramanem datori, niciodata!
L-am privit consternat. Si jur ca mi-au dat lacrimile! Ei asa vedeau lucrurile? Ei asa au inteles de ce mi se intampla mie toate astea? Ei asa au raspuns eternei intrebari "DE CE"? Nu mi-am gasit cuvintele. Ce puteam sa spun in acel moment? Nimic... Insa mi-am mutat privirea pe chipul Alexandrei si i-am zambit... Aveam in minte conversatia noastra filozofica... si eram sigur ca si ea se gandea la acelasi lucru.
Apoi m-am intors catre Alex si dupa o scurta pauza, am decis sa imi cer rasplata:
- Alex, am intr-adevar cateva cerinte: Vreau ca in astia patru ani de zile cat voi fi pe capul vostru, sa nu pierdem niciun Craciun si niciun Paste sau o zi de Sfanta Marie sau Rusalii sau Revelion. Vreau ca de ziua mea, macar unul dintre voi sa imi spuna "La multi ani". Asta imi doresc eu cel mai mult de la voi. Vreau sa simt ca am si eu o familie adevarata! Care sa nu uite cand e ziua mea. Nu vreau cadouri de ziua mea... Nu vreau nimic altceva, decat acele trei cuvinte. Atat. In ceea ce priveste, Carmen, hm! Am o cerinta mai ciudata, dar trebuie sa ma ajuti. Am nevoie de la tine, sau de la Alexandra, de inca o poza ca si cea care m-a convins sa raman cu voi. Doar aceea. Va trebui sa o fac pe Carmen sa inteleaga ceva, folosind aceasta poza. Atat. Sper ca nu e prea mult... am adaugat eu, mult mai incet.
Nu vorbisem in soapta. Nici Alex nu o facuse. Si auzisera toti cei de la masa ce am avut de spus. Nu am avut nimic de ascuns. De acum, oricum imi stiau numele real... Celalalt nume va fi folosit doar prin cluburi si locuri de unde voi racola fetele.
- Esti nebun, bre?! Alex ma privea socat. - Tu ai auzit ce am spus?