Au trecut două săptămâni de când Blake s-a mutat cu noi. Și una de când Mike a plecat de tot la apartamentul lui. O săptămâna m-am rugat de el să se mute, dar a vrut el să îl supună pe Blake la o perioadă de probă.
Da, nu întrebați. Partea bună este că s-au împăcat oarecum. Se ceartă mai puțin și rezista să stea singuri mai mult de treizeci de minute fără să sara unu la gâtul celuilalt aruncând aceleași reproșuri veșnice. Și cu Nicklas lucrurile au luat un curs bun. După ce au avut o discuție îndelungată, acesta a fost de acord să se ocupe exclusiv de firmă și totodată de toate sediile din Europa. Probabil va fi epuizant pentru el, dar nu pot să mă bag în afacerile lor.
În schimb mă bucur mai mult decât ar trebui de noua schimbare în viața mea. De faptul că locuiesc sub același acoperiș cu Blake. Mă recuperez excelent de după naștere, iar Iris creste pe zi ce trece, mai frumos și mai armonios. Pentru toate astea îi sunt recunoscătoare tatălui ei. Are o grijă excesivă atât de ea cât și de mine.
În ultimele săptămâni nu m-a lăsat nici măcar să îi calc hăinuțele fetiței. Tot ce îmi cere este să stau la pat, să mă odihnesc și să mă bucur de perioada asta. Trebuie să recunosc că tot comportamentul asta al lui, mă face să îi rezist cu greu. In tot timpul asta nu am reușit să avem o discuție despre noi și de ce ar trebui să facem pe viitor, deși am încercat de multe ori sa îmi adun curajul și să deschid subiectul.
Cred ca mă tem în adâncul meu de un refuz. Nu vreau să îl aud spunându-mi "sunt tatăl copilului nostru și atât, nu vreau să am nimic altceva cu tine".
Da, da, nu săriți pe mine! Știu. Gândesc prea mult. Treaba asta hormonală nu a trecut. Sunt foarte sensibilă și mult prea paranoică.
— A adormit, mă face să tresar vocea lui Blake. Cred că vom avea o noapte liniștită.
Mă întorc cu privirea la el și ii zâmbesc. După rutina de seară a micuței, facem cu rândul cine o culcă. Totodată facem cu rândul în turele de noapte. O noapte mă odihnesc eu, și o hrănește el, și o noapte invers.
— Atunci, cred că mă voi retrage și eu, îi spun terminându-mi ceaiul. Vreau să profit de o baie cu spumă și liniște. Miros numai a lapte, mă strâmb când văd petele albe de pe bluza mea.
Blake zâmbește cald, nu spune nimic. As vrea atât de mult să vorbesc cu el în seara asta despre relația noastră, stadiul ei și cum ne vom comporta în viitor, dar renunț. Nu pot să îmi adun curajul nicicum.
Înainte de a pleca in dormitor îl rog să mă cheme dacă are nevoie de ceva, deși știu deja că nu o va face. Niciodată nu o face. Întotdeauna se străduiește să rezolve orice problemă singur, chiar și atunci când Iris devine un mic monstruleț urlător.
Mă dezbrac imediat ce intru în baie și mă privesc în oglindă. Sunt dezamăgită de noul meu corp. Nici nu știu de ce mă mai mir că Blake nu scapă nici măcar o scânteie în privire când se uita la mine. Sunt plinuță, încă am o burtică post-natală și parcă sunt mult mai bătrână.
Nu, nu regret nicio secundă rezultatul pe care l-a avut aceasta schimbare a corpului meu, doar că mi-as dori să pot face ceva să revin la cea de dinainte. Știu ca aspectul meu fizic tine doar de mine, și nu am de gând să mă neglijez. Din păcate, din recomandările medicului, la controlul de săptămâna trecută, la care mi-a scos ațele, nu am voie să fac niciun fel de efort fizic până nu trec minim șase săptămâni de la naștere. Abia apoi pot începe cu efort mic spre moderat.
Să vă mai zic că șase săptămâni nu am voie activitate sexuală? Asta este tortură aici, mai ales cu Adonis la orice pas. Norocul meu că perioada de lăuzie îmi mai ia din gândurile astea imorale. Bine, nu că as avea vreo șansă să am parte de așa ceva cu el. Abia de stă la treizeci de centimetri din mine când suntem în casă.
Mă întristez.
Intru în cadă și las apa înspumată să îmi ascundă trupul imperfect. Trebuie să găsesc o modalitate să îmi recapăt încredere în sine. Nu îmi place să mă simt atât de... defectă.
O oră mai târziu, îmi iau un tricou larg pe mine, o pereche de pantaloni scurți și ies să o verific pe Iris. Știu că doarme, dar vreau doar să o sărut încă o dată de noapte bună. Sunt dependentă de fetita asta. Și foarte îndrăgostită. O iubesc așa cum nici măcar cuvintele nu pot descrie.
Blake stă tolănit pe canapea în living, urmărind un film de acțiune. Nu pare să mă fi observat. Toate dormitoarele acestei case sunt conectate printr-un hol, hol ce dă direct în living și bucătăria open-space.
Intru în dormitorul buburuzei și mă apropii de pătuț. Doarme atât de frumos. Ii mângâi tandru obrăjorii și începe să se foiască. Ma abțin și să mai respir de teamă sa nu o trezesc. Cu mișcări de pisicuță ies din dormitorul ei, si mă apropii de Blake. Cred că este momentul să îmi iau inima în dinți. Nu mai rezist cu toată incertitudinea asta.
— Deranjez? încep eu cu cea mai proastă întrebare.
Își întoarce ochii spre mine si ridică o sprânceană.
— Ce fel de întrebare mai este și asta, Edaline?
Ei, eu de unde să știu. Cum ar trebui să încep?
Încerc să forțez un zâmbet vinovat.
— Aș vrea să discutam despre ceva important.
— Spune, ia telecomanda si stinge televizorul apoi se rotește la un unghi de patruzeci și cinci de grade înspre mine. Ce s-a întâmplat?
— Nu știu cum să încep exact, doar că noi am cam evitat un subiect esențial, în toată perioada asta.
Anticipează deja unde duce discuția și nu pot să nu mă simt dezamăgită. Nu văd încântare pe chipul lui, sau entuziasm. Văd cum încearcă să păstreze o expresie neutră, doar să nu mă întristeze.
— Despre noi, nu? îmi ia vorbele din gură aproape.
Dau din cap ca da si aștept. Vreau să văd cum abordează el subiectul. Dar nu o face. Așa că vine rândul meu.
— Noi ce suntem, Blake?
— Părinții lui Iris suntem. Și cam atât.
Cuvintele lui lovesc în mine. Puțin prea tare. Simt că mi se înlăcrimează ochii, dar mă abțin să vărs lacrimi. Inspir adânc și îmi sucesc privirea doar pentru câteva secunde cât îmi recapăt calmul.
— Locuim împreună, avem un copil împreună, dar nu pot toată viața să fiu doar colega ta de apartament și mama copilului nostru. Îmi doresc și eu un viitor. Nu pot muri singură, de asta vreau să lămurim lucrurile de pe acum, încep să argumentez foarte prost.
— Nu a spus nimeni că vei muri singură. Doar că posibilitatea unei relații între noi, nu există. Nu vreau să stricam ceea ce avem cu niște capricii. Ne-am greșit prea mult unul altuia și sunt sigur că la un moment dat toate astea vor deveni reproșuri. Trebuie să fim conștienți că înainte de orice, suntem părinți. Și cred că facem o treabă minunată. Îmi place relația de prietenie pe care o avem. Vreau să mergem doar în direcția asta, Edaline. Bănuiesc că asta este ce îți dorești si tu nu?
Nu! Normal că nu!
Nu asta îmi doresc.
Dar îmi este suficient refuzul ăsta evident.
Așa că trebuie să mă împac cu situația, bănuiesc.
— Da. Așa este cel mai bine pentru toți trei, zâmbesc fals.
Foarte fals.
Și mă retrag în dormitor.
Dezamăgită.
Hei dragi cititori, în primul rând, vă rog să nu săriți pe mine pentru capitolul ăsta, sau cele ce vor urma. 🤭
În al doilea rând, vă mulțumesc din toată inima pentru susținere. Totul prinde un contur mult mai frumos datorită vouă.
Și în al treilea rând, un mic spoiler să spun așa, vom avea la un moment dat un final fericit.
Deci, doar aveți răbdare și încredere! ❤️