— Ești bine? mă apropii de Blake temătoare.
Ia loc pe unul din fotoliile din grădină și privește spre restul curții. Maia, cățelușa lui Mike, se joaca undeva prin colț cu o minge, iar el pare concentrat mai mult pe ea decât pe mine.
— Încetează să mă mai intrebi asta, trage un fum din țigara pe care a aprins-o.
Mă așez pe fotoliul de lângă el, intr-o parte, cât să îl pot privi în profunzime. Pare puțin mai împlinit față de cum era la ultima întâlnire pe care am avut-o. Chipul îi este mai matur cumva, deși au trecut doar patru luni de când nu ne-am mai văzut. Parul este cu un centimetru mai lung decât îl lăsa de obicei, dar aranjat în același mod. Iar buzele sale, au din nou culoare. Deci cumva, și lui îi este mai bine acum, iar gândul asta mă face să mă întreb, oare:
— Nu mi-ai spus, de ce ai venit de fapt aici? îl privesc cum își caută răspunsul.
— Nici nu știu cum să o spun. Ceva din interiorul meu mi-a spus că ai nevoie de mine. Instinctul mi-a tot urlat de câteva zile că se întâmplă ceva cu tine.
Mă uimește cu câta lejeritatea spune lucrurilor pe nume. Faptul că nu se ascunde după orgolii sau nu încearcă să își ascunde sufletul de mine, îmi topește sufletul. Inima îmi bate din nou peste limita admisă.
— Chiar dacă știai că sunt cu Nicklas? Și am un copil cu el? nu mă pot abține să nu întreb lucrurile astea.
— Chiar dacă, recunoaște cu un glas trădat. Nu mă pune să explic. Așa am simțit.
— Mi-as fi dorit să faci mai des ceea ce simți, și mai deloc ceea ce gândești. Vezi? Ies rezultate mai bune așa.
— La ce te referi? ridica o sprânceană și ma privește in ochi.
— La fetița noastră. Este rezultatul nebuniei de la piscină, simt cum încep să roșesc.
Rânjește gânditor, dar nu îmi răspunde. Pare că încearcă să alunge amintirile ce l-au năvălit.
De ce naibi mi se pare atât de atrăgător rânjetul asta al lui?
— Deci, ce facem? decid să deschis discuția asta tot eu.
— Vreau să mă mut aici.
— Renunți la Italia?
— Mă voi duce când este maximă nevoie de mine, dar în rest mă voi baza pe Nicklas. Cred că îmi este dator să preia responsabilitățile de acum. In ultimele luni a lăsat tot greul pe mine, așa ca acum trebuie să facem schimb de roluri.
— Deci ai venit cu un plan pregătit, dau să zâmbesc când mă gândesc cum va fi să îl am aici, in Canada, aproape mereu.
— Nu, Edaline. Nu am venit cu un plan. Uiți că eu te știam însărcinată cu fostul meu prieten cel mai bun.
Începe din nou să emane furie, iar eu simt nevoia să mă ascund într-o gaura cât mai adâncă. Nu îmi place când mă privește atât de acuzator.
— Avem noroc, în colțul străzii este o căsuță superbă de închiriat. Are și piscină, îi fac cu ochiul cu subînțeles. Dacă vrei sunăm la agenție și aranjăm, asta dacă nu cumva vrei să stai în oraș. Doar mă gândeam că ar fi mai ușor pentru tine să fii aproape de noi.
Mă privește confuz de parca nu înțelege despre ce vorbesc.
— Edaline, vreau să locuiesc aici, pune accent pe ultimul cuvânt. Sub același acoperiș cu copilul meu.
Să spun că sunt în stare de șoc ar fi prea puțin, în comparație cu ceea ce simt. Aici? Cu mine? Cu noi?!
— Asta nu se poate, încep să mă bâlbâi, neștiind cum să îl refuz într-un mod cât mai elegant. Aici stă Mike și uneori Nicklas. Nu ai cum să stai aici.
— Adică aici poate sta oricare din ei, mai puțin tatăl copilului tău?
Eh când o spui așa, nu sună prea bine. Doamne cum ies din asta?
— Îmi ești datoare, Edaline. Dacă regreți măcar o fărâmă din toată mizeria asta, atunci dovedește-mi. Nu vreau să mai stau departe de fata mea. Vreau să adorm și să mă trezesc cu chipul ei, o spune pe un ton visător și zâmbește.
Zâmbește cu multă dragoste. Așa cum zâmbea cândva pentru mine.
Încep sa masor vorbele lui și să îmi cântăresc opțiunile. Nicklas se va întoarce în curând în Italia, iar acum că Blake rămâne aici, probabil va veni din ce în ce mai rar. Iar Mike are fostul meu apartament, deci cred că va trebui să îl rog să se mute acolo. Chiar dacă practic îl gonesc de aici.
Și apoi vom fi doar noi. Vom avea casa doar pentru noi, deci bănuiesc că se poate.
Stai...
Vom fi doar noi doi și buburuza.
Singuri.
Eu singura cu Blake, zilnic.
De dimineața pana seara.
Ca un cuplu. Ca o familie.
— Încetează să mă mai privești așa, mă trezește vocea lui răgușită.
— Așa cum? casc ochii spre el, neînțelegând ce vrea să spună.
— De parcă vrei să sari pe mine, rânjește arogant cu țigara între buze.
— Poftim? sar ca arsă de pe fotoliu. Ai vrea tu!
— Nu, chiar nu aș vrea, vine replica lui complet dezamăgitoare.
Nu ar vrea? Deci pe mine nu mă mai vrea.
Face toate astea doar pentru copilul lui.
— Doar ca să ne înțelegem, orice spun, fac sau orice privire pe care o interpretezi la mine, este strict din motive hormonale. Doar ce am născut, iar în mine este un război hormonal, așa că nu sunt tocmai eu însămi. Deci te rog, fii înțelegător.
— Din nou cu hormonii? Fie. O sa te las să scapi si de data asta.
— Edaline, se aude vocea lui Nicklas, din casă.
— S-a trezit, presupun și merg în pas alert spre dormitorul fetiței.
Blake își stinge țigarea și mă urmează îngrijorat de plânsul buburuzei.
Intram împreuna in dormitorul ei și închid ușa. O iau din pătuț și o pun la sân.
— Cred că trebuie să o schimbam, vine remarca lui Blake, după ce simte un miros neplăcut, suspect, din brațele mele.
— Da, încerc să miros scutecul, dar nu este nevoie să mă apropii prea mult. Așa cred și eu, râd amuzată de situație. După ce termină de mâncat, îți las tie onoarea.
Mă așteptam să îl văd speriat sau chiar leșinat deja, dar el mă privește nerăbdător. Omul asta chiar adoră să fie tată. Nu trebuia să îi ascund bucuria asta. Ii mulțumesc lui Dumnezeu că l-a adus aici, la momentul potrivit și i-a pus adevarul în fata ochilor.
— Știi, întrerupe liniștea vocea lui groasă, mi-am imaginat că dacă voi avea vreodată fată, ii voi pune numele Iris.
— Iris? întreb surprisă.
— Da. Înseamnă curcubeu. M-am gândit că după atâtea furtuni în viața mea, voi avea nevoie de un curcubeu.
— Este un nume perfect, îmi plec ochii spre chipul gingaș al ghemotocului nostru. Iris. Deci, ți-ai imaginat că vei avea copii cândva?
— Da. După ce te-am întâlnit pe tine.