Ușile liftului se deschid larg, iar din față mă izbește o liniște funebră. Luminile sunt stinse și nu pare nici suflet de om aici. Simt un gol în sufletul meu. Sunt singură.
Deși sunt convinsă de lucrul ăsta, totuși încerc să mă păcălesc și încep să îl strig pe Blake prin casă. Îl caut prin dormitoare, pe terasa, în birou. Nimic. Nu este.
Îl sun din nou. Are telefonul închis. Minunat.
Scot o sticla de apa din frigider și ma așez la masa. Din poziția in care ma aflu, am în câmpul vizual intrarea în casă. Tot ce îmi rămâne de făcut este să aștept. Mai devreme sau mai târziu tot trebuie să se întoarcă acasă. Și atunci nu o sa mai scape.
Încep să mă învârt prin casa plictisita. Au trecut doua ore în care telefonul lui nu sună. Simt că o iau razna aici. Se aude sunetul liftului. Vine. Tresar când dingăne odată ajuns sus, iar ușile se deschid. Alerg cu sufletul la gura spre el, iar orice fărâma de fericire se adunase până acum în mine, s-a spulberat.
Tipul șaten, solid, înalt, zvelt, își face intrarea in apartament. Ochii lui albaștri, sticloși mă privesc cu o curiozitate aparte. Îmi zâmbește. De ce îmi zâmbește.
— Unde este Blake? întreb acid.
— De asta sunt aici. Pe el îl caut, îmi răspunde cercetând cu privirea apartamentul.
— Nickalus, îi mârâi numele. Prezența lui aici mă irita mai mult decât ar trebui. Am nevoie să discut cu Blake.
— Și eu, drăguță.
Drăguță?
Îmi vine să îi trag un pumn în chipul ăla frumos de neamț.
— Dacă tot ești aici, am o întrebare pentru tine, îmi fac curaj și strâng pumnii.
— Huh, ce întrebare?
— Numele George Ryu îți spune ceva?
Pufnește deranjat, scârbit.
— Chiar prea multe. Ce-i cu ăla? întreabă cu sictir.
— Ce ați avut voi cu tata? mă încrunt de îndată ce termin de rostit întrebarea.
— Cine-i taică-tău? privirea i se schimba. Devine îngrijorat.
— Tocmai ți-am zis numele lui. De ce stă să moară în spital?
Face ochii mari și se albește la față de parcă a văzut o fantomă. O să leșine. Asta mi-ar trebui acum. Să leșine dihania asta de om aici.
Am noroc. Se deplasează spre canapea și se trântește cu grijă jos. Îl urmez îndeaproape și mă așez la câțiva centimetri de el. Are o expresie pe chip de îmi provoacă milă.
De ce? De ce mi-ar fi milă de un criminal?
— Monstrul ăla este tatăl tău. șoptește cuvintele fără vlagă.
Nu este o întrebare. O spune ca o afirmație. O revelație dureroasă.
— Da. Din nefericire.
Nu știu de ce am simțit nevoia sa adaug remarca asta. Nici eu nu sunt fericita ca îmi este tată.
— Cum poți să accepți tot ce face? Tot ce a făcut? Tu nu pari ca el, mă privește încă șocat.
— Eu nu sunt deloc ca el, mă răstesc, dar tonul mi se calmează rapid. Ce a făcut? Am atâtea întrebări și dacă Blake nu îmi va da răspunsuri, atunci am nevoie de ele de la tine. Ce se întâmplă?
— Avea doar 17 ani, șoptește și lacrimi încep să îi curgă șiroi pe chip.
Plânge? Ăsta chiar plânge???
Ce Dumnezeu! Ce fac???
Am uitat și de tot ce simt eu și de toate întrebările mele. Tipul asta plânge precum un copilaș aici, lângă mine, iar eu nu știu cum să gestionez situația. De ce plânge?
— Avea toată viața înainte, știi? își pune capul în palme, sprijinit cu coatele pe genunchi.
— Despre ce vorbești? încerc să ignor faptul că își dă sufletul aici lângă mine.
— Alena, șoptește. Sora mea. Pentru ea.
— Ai o soră? încerc să găsesc o logică în toate vorbele lui fără sens. Am nevoie să îmi detaliezi, Nicklaus. Ce legătură are tata cu toate astea?
— Mi-e scârbă când mă gândesc la omul ăla. Când am deschis firma, am colaborat cu el. Ne-a fost avocat câțiva ani. Era ca un tată pentru noi.
Tată. Pentru noi.
Îl privesc șocată. Tata m-a abandonat pe mine, dar a făcut pe protectorul cu altcineva? Mi se face greață, din nou. Mă abțin cu greu să nu vărs aici.
— Pentru voi? reușesc să îmi storc cuvintele.
— Da. Eu și Blake. Ne-a îndrumat, ne-a ajutat. Chiar ne-a și scăpat de câteva probleme legislative la început, până am descoperit modul în care își desfășura activitatea. Atunci am decis să încheiem orice colaborare.
— Dar asta s-a întâmplat de mult nu?
— Cu vreo 3 ani în urmă.
— Tot nu îmi răspunzi la întrebări.
— Lasă-mă să termin. Am nevoie să mă adun, spune și se șterge la ochi.
Scoate un pachet de țigări și se ridică să iasă pe terasă. Îl urmez. Îmi întinde o țigară, dar refuz.
— Sora mea s-a sinucis în urmă cu trei ani. Pe atunci nu știam ce s-a întâmplat exact. Am suferit groaznic. Doar pe ea o mai aveam. Totul a fost atât de confuz, iar eu nu am reușit niciodată să înțeleg ce s-a întâmplat cu adevărat.
Își scoate telefonul și îmi arată o poză cu ea. Era superbă. Cu bucle șatene și aceiași ochi ca ai fratelui ei. Era la fel de înaltă ca el și slăbuță. Un înger de copil. Mă întristez la gândul că numai este. Simt că mă înțeapă sufletul pentru Nicklas.
— De curând am descoperit detalii despre sinuciderea ei. Îmi lăsase un mesaj pe telefon, iar eu nu l-am primit niciodată. Era salvat în ciorne. Își lua adio, șoptește și vocea i se spulberă în suspine.
Îl las câteva minute să se descarce și simt nevoia să îl consolez. Îmi așez mana pe spatele lui și îl mângâi. Vreau să simtă că cineva este aici.
Își șterge ochii din nou și trage din țigară cu ardoare. Cu nevoie. De parcă doar asta i-ar amorți durerea.
— Nici nu pot să o spun. Alena a fost... violată, de monstrul ăla.
Afirmația sa mă spulberă. Fac ochii mari spre el și încerc să înțeleg dacă am auzit bine. Timpanul începe să îmi țiuie și aud în ecou același cuvânt din nou și din nou.
Violată.
— S-a întâmplat la câteva zile după ce l-am izgonit. Mereu am simțit că sub masca lui de tată grijuliu stătea un monstru pervers, continua Nicklas, dar eu îl aud cu greu. După ce am aflat detaliile astea, nu am rezistat. Nu mi-am dorit să mai pățească cineva așa ceva. Condamnă-mă! Sunt un criminal, da, dar vreau ca nimeni să nu mai treacă prin ce a trecut scumpa mea Alena.
Îi ascult afirmațiile, iar în mintea mea pornesc alte întrebări.
— Ai vrut să îl omori, înțeleg. Blake ce legatură a avut?
— Nu a avut. Sau mă rog, nu direct. Este vinovat că știe decizia mea. Și a acceptat-o.
— În noaptea cu accidentul, mi-a povestit despre situația asta, oarecum. Atunci mi-a spus ceva ce mi-a rămas marcat, cum că decizia finală a fost din partea lui. Ce a vrut să spună cu asta?
— Ți-a povestit și tu ai rămas cu el? atenția lui se fixează pe detaliile de printre rânduri.
— Știu că nu este un om rău. Aș rămâne cu el în orice situație, mă găsesc mărturisind fără să conștientizez. Ce a vrut să spună?
— Cu o seară în urmă ne-am întâlnit și am discutat. I-am spus ce am de gând. De fapt nu știa că îl vreau mort. I-am zis ca îl voi învăța o lecție. Îl voi speria. Da, i-am ascuns o parte esențială din adevăr. I-am zis că dacă îmi spune să mă opresc, să nu o fac, îl voi asculta. Că decizia finală îi aparține.
— Iar el... continui eu.
— M-a susținut, recunoaște cu o voce gravă. Doar că îl planul meu nu era scris să moară un nevinovat. Nu m-am gândit o clipă că ar putea să se urce la volan băut și drogat. Sau cu o mașina a firmei. Am gafat-o rău. Iar acum mă blestem zilnic.
În momentul ăsta nu știu ce să simt. Mă simt extrem de confuză. Da, tata este un monstru. A făcut un lucru pentru care și eu l-aș vrea mort. Nu știu câtă ură poate încape în sufletul unui om, dar eu cred că dau pe dinafară deja. Toată fiind canalizată doar asupra lui.
— Edaline, eu trebuie să plec, se întoarce spre mine. Când se întoarce Blake, spune-i că îl caut.
— Blake a plecat de când a descoperit că George este tatăl meu. Nu reușesc să dau de el. Sunt sigură că nu se va mai întoarce aici curând, dar vorbele îmi sunt întrerupte de ușile liftului.
Blake a venit.