— Bună ziua, cu ce vă pot servi?
Domnișoara stewardesă observă că nu sunt cu picioarele pe pământ atât la propiu cât și la figurat și insista cu aceeași întrebare.
— Scuzați-mă, vă pot servi cu ceva, domnișoară?
— Ăă, da. Un pahar de șampanie.
Oare este înțelept să consum alcool în momentul ăsta? Nu, nu. Am nevoie de o minte limpede.
— Mă scuzați, strig spre stewardesă,de fapt un suc de portocale. Ceva natural. Și fără alcool.
Am recitit mesajul lui Blake de cel puțin 100 de ori. Nu eram pregătită pentru ceea ce mi-a spus. Este pură nebunie. Cum poți fi îndrăgostit de cineva pe care îl știi de doar două zile? Poate am împărțit noi o noapte sau, mă rog, două, dar chiar și așa. Bine că am plecat. Tind să cred că Mike s-a împrietenit cu toți nebunii din Italia.
Dar chiar și nebun, chiar și găsind toate argumentele contra lui, nu pot să nu mă gândesc la el. Simt în mine o scânteie ce începe să mă încălzească. Nu pot să nu mă gândesc la noaptea trecută. Oare cum a fost? Mă cert cu mine că nu îmi pot aminti nimic, nici măcar o frântură. Îmi amintesc de semnele pe care le am pe corp, singurul lucru care mi-a rămas de la el. Îmi mângâi pielea ușor și simt cum mă trec fiori electrizanți peste tot.
Sunt prea copleșită de tot ce mi se întâmplă, așa că decid să mă retrag în ceea ce mă ajută să uit de mine. Munca.
Aprind laptopul și încep să lucrez la prezentările pentru ședințele de mâine. Concentrare. Am nevoie de maximă concentrare. Nu pot lăsa o aventură de o noapte să îmi dea peste cap toată viața.
***
— Bună seara, domnișoara Ryu, mă întâmpină șoferul pe care l-a trimis William, imediat ce ies din aeroport.
— Bună seara.
— Lăsați la mine, se apleacă domnul încărunțit spre bagajul meu și mă ajută să mă fac comodă.
Urc în mașină, obosită, dornică de a ajunge acasă. În oaza mea de liniște. Diferența de fus orar îmi oferă un avantaj. Este ca și cum m-am întors cu 8 ore în timp.
Mi-am terminat și prezentările în timpul zborului și acum am la dispoziție câteva ore bune să îmi încarc bateriile pentru ziua următoare.
Ajunsă acasă, în micul meu ocean alb, îmi arunc lucrurile pe unde apuc, desfac cămașa și îmi scot blugii, care aterizează pe jumătate din canapea. După tragedia mamei mele, am vândut conacul imens pe care îl deținea, câștigat după divorț. Nu puteam să mă întorc în locul ăla plin de amintiri cu ea, cu familia noastră.
Iar eu mi-am luat un apartament modest, ideal pentru o fată singură ca mine. Totul este alb. Imaculat. Dimineața când răsare soarele, totul se reflectă într-o lumină îmbietoare, iar eu iubesc asta. Iubesc să mă trezesc scăldată în razele calde ale soarelui.
De asta urăsc ploile.
Zilele înnorate.
Iar ne întoarcem la ce urăsc.
Cred că trebuie să mă concentrez mai mult pe ceea ce iubesc și nu pe ce urăsc. Dau play la o melodie din playlist-ul preferat, imediat invadând locul cu o stare de bine.
Dau o comandă la restaurantul lui Chang, cel mai bun bucătar asiatic din câți am încercat, și totodată un bun prieten de-al meu.
Când a decis să își deschidă un restaurant aici, în Vancouver, a apelat la serviciile noastre de design și arhitectură. Lucrând împreună am realizat că avem foarte multe lucruri în comun, în special dragostea pentru mâncare. Așa că până la finalizarea proiectului, am legat o frumoasă prietenie.
Când mă pregătesc să intru în baie, soneria de la ușă mă întrerupe. Mă uit la ceas și văd că este puțin trecut de ora 22. Comanda nu ar fi ajuns așa repede, deci nu știu cine ar avea chef de vizite la ora asta. Deloc încântată de musafir, trag pe mine un tricou lălâu și deschid ușa cu privirea mea de "dispari". În fața mea se afișează William, cu un zâmbet cald și o pungă cu mâncare de la Chang.
Expresia mi se schimbă insistând, pe buze apărându-mi un zâmbet de liniște. Ador când îmi face vizite surpriză, și cumva știe exact când să o facă, când am nevoie de el.
— Intră, bătrâne.
Mă dau doi pași în spate și îi fac loc să treacă. Precum un tată grijuliu, începe să așeze mâncarea pe masa din bucătărie, îndreptându-se apoi spre hainele mele aruncate peste tot. Îl aud cum țoncăne nemulțumit de haosul din casă, dar râd amuzată. Știe deja că nu sunt cea mai organizată ființă de pe pământ, dar încerc. Și după 13 ore de zbor, numai chef să fac ordine nu mi-a rămas.
— Cum te simți scumpo? Cum a fost călătoria?
— Mă simt epuizată. Nu ai idee prin câte am trecut.
Îmi dau ochii peste cap, în timp ce mă îndop din platourile cu mâncare din fața mea.
— Povestește-mi, mă îndeamnă el, cu căldură.
Îmi place să vorbesc cu el, să îi povestesc aproape orice, dar unele detalii prefer să le țin doar pentru mine sau eventual să i le spun lui Martin, psihologul meu.
— M-am întâlnit cu Mike, Michael Evans, am fost colegi în liceu dacă îți amintești.
Râde amuzat de parcă nici nu ar avea cum să uite. Probabil i-au apărut în minte toate momentele în care era chemat la liceu în locul părinților mei, pentru a mă scoate din belele.
— O să țin minte numele ăsta până voi ajunge în mormânt. Deci de asta ai mai rămas, afirmă el primind parcă răspunsuri la întrebări nedeslușite.
— Da. A fost distractiv. Mi-a fost dor de... de el și de cum eram.
— Uneori este nevoie și să mai trăiești, Eda. Ți-am spus-o de mii de ori, ești tânără, trebuie să te mai și distrezi, să ieși. Cine știe, poate într-o zi îți vei putea găsi fericirea, poate te vei îndrăgosti și tu în sfârșit.
Remarca lui mă duce fulgerător cu gândul la Blake. Roșesc. Ce naiba?!
— Nu am nevoie de lucrurile astea, William. Am atâtea responsabilități și în plus sunt foarte fericită. Așa.
— Chiar ești? întreabă moșul în timp ce se apropie de mine și mă mângâie pe umăr.
— Da! Da, chiar sunt.
Habar nu aveam cât de mult mă mințeam. Conversația asta îmi dă de gândit. Și toate gândurile duc în aceeași directie. Brunetul cu ochii verzi. Adonis.
— Îți sună telefonul, scumpo, mă atenționează William în timp ce se mi-l aduce de pe măsuța din living. Vorbind de lup, este Mike.
Îi zâmbesc imediat ce prind telefonul între degete și răspund.
— Bună, fraiere. Care-i treaba?
— Am sunat să mă asigur că ai ajuns în siguranță, se aude vocea lui caldă de la capătul celălalt.
— Sunt bine, de ce? Nu ai încredere în minunatul tău prieten? Doar m-ai dat pe mâna lui de atâtea ori.
William îmi aruncă o privire curioasă, suspicioasă. Tocmai intervin în discuție detaliile pe care aveam de gând să nu i le aduc la cunoștință, iar el observa asta.
— Nu fii nesuferită. Tipul chiar merită.
— Merită ce?
— Este o poveste lungă. Hai să o lăsam pe weekendul viitor. Mă primești în vizită.
Casc ochii mari surprinsă de propunerea lui.
— Mai întrebi? Daaa, normal! Îți rezerv chiar acum bilet.
— Nu este nevoie. Le-am cumpărat deja! Sâmbătă la prânz vom fi în Vancouver.
Sunt atât se încântată de vizita lui, încât nu realizez că tocmai a spus vom fi.
Ei. Probabil el și Maia, oricine ar fi ea. Din câte îmi amintesc este gay și are un prieten Edward, dar în clipa asta nu mai contează.
Nu cer detalii. Doar sunt fericită că ne revedem atât de curând. Cum a spus și William, cred că este timpul să încep să trăiesc. Iar Mike chiar mă face să simt din nou culoarea din viață.
— Abia aștept să ne vedem! Îți sunt datoare cu o bătaie bine meritată, râd cu poftă la afirmația mea.
— Ne vedem curând, aiurito, spune el înainte de a încheia apelul.
— Vine Mike weekendul ăsta, îl luminez eu pe William, deși probabil a deslușit și singur misterul.
— Mă bucur, scumpo, mă încălzește el cu un zâmbet sincer. Despre ce prieten vorbeați? Ce s-a mai întâmplat în Roma și îmi ascunzi?
Întrebări pe care nu voiam să le aud din partea lui, vin rând pe rând.
— Nu îți ascund nimic, bătrâne! Nu încerca să te bagi așa mult în viața mea, afișez eu atitudinea de copil rebel, iar el simt că se retrage.
Gândul îmi aleargă iar spre Blake. Fir-ai tu să fii cu ochii ăia superbi, cu zâmbetul tău zeflemitor.
— William, fă-mi mâine dimineață o programare la Martin, te rog.
Cerința mea îl ia prin surprindere, dar nu insistă pentru detalii. Știe doar că orice am trăit în scurta călătorie, și-a pus amprenta cumva asupra mea.