După cele două cocktailuri terminate și al treilea început, se pare că îmi pierd controlul. Mă simt vulnerabilă, iar blondinul ăsta profită la maxim de ocazie.
— Și care mai este treaba cu taică-tu? Știu că ai avut niște probleme cu el în trecut. S-au rezolvat? ah, al naibi de băgăcios este ăsta.
— Eh, pe naiba. Ai mei au divorțat acum cinci ani, după ce domnul și-a dat seama că fericirea lui era alături de o puștoaică de vârsta mea, nicidecum alături de familia lui.
Involuntar oftez dezamăgită și îmi pierd privirea în paharul în care amestec fără sens.
— Știi, Mike? L-am iubit pe omul ăsta ca pe propria-mi ființă. De multe ori o blamam pe mama, eram sigură că totul se întâmplă din cauza ei. Tata a fost sufletul meu, șoptesc cu o lacrimă în colțul ochiului. Iar el, m-a distrus. A fost cea mai mare dezamagire a vieții mele. De asta am ajuns așa. De asta nu îmi las niciodată timp pentru sentimente. Mă îngrop în proiecte, lucrez zi și noapte, în weekend-uri sau de sărbători. Și nu, nu sunt cu adevărat fericită sau împlinită, dar este mai bine așa decât să sufăr cum a făcut-o mama. Nu vreau să simt ce a simțit ea. Durerea i-a luat mințile... și viața... adaug cu glasul stins.
— Oh. Nu știam... se scuză Mike, pierzându-se în cuvinte, vizibil depășit de situația în care s-a trezit.
— Stai liniștit. M-am obișnuit cu gândul. Cam asta este viața mea. Deci nu ai pierdut prea multe, zâmbesc încercând să o spun ca o glumă, dar nu îmi iese.
— Ai nevoie să vin cu tine mâine?
Propunerea lui mă izbește din plin și nu știu dacă motivul pentru care încep să plâng este grija lui față de mine sau cele trei pahare de alcool, dar cert este că o să îl inund în lacrimi.
— La naiba! sare el ca ars imediat ce încep să suspin și să îmi trag nasul pornindu-mă într-o avalanșă emoțională. Hai nu plânge! Vino aici! se apropie de mine și mă trage grijuliu în brațe oferindu-mi o îmbrățișare puternică.
— Chiar aveam nevoie de asta. Nu sunt pregătită deloc să dau ochii cu el. Nu știu de ce nu mă pot controla, dar am atâtea sentimente față de el și nici unul nu este pozitiv.
Amărâtul nu mai spune nimic, doar mă privește și mă mângâie cald pe spate. Eu am venit să depănăm amintiri și când colo l-am pricopsit cu o epavă sentimentală.
— Am o idee! sare el dintr-odată țipând cu entuziasm.
— Doamne, ce idee? mă opresc din suspinat curioasă la culme să aud ce i-a clocotit în cap.
— Mâine seară ieșim la o petrecere! După ce te vezi cu taică-tu, te îmbraci frumos și ieșim să îți descarci toată energia negativă pe care o vei acumula! Ce zici? Un tovarăș face inaugurarea unui club și suntem invitați! Jur că nu o sa regreți! De dragul vremurilor apuse, hai să ne distrăm o seară! Așa pleci cu un gust dulce după toată călătoria asta.
Îl aud cum trăncănește încontinuu, știind că fără un discurs lung și plin de argumente, nu va avea să mă convingă. Dar ideea că voi putea să uit de întâlnirea cu omul ăla cu o mahmureală zdravănă, începe să sune chiar bine.
— Dacă accept, promiți să taci? Mă încearcă o durere de cap!
Îmi masez usor tâmplele și mă ridic de pe scaun într-o încercare de a mă îndrepta spre o baie unde pot să mă clătesc cu puțină apa rece. Eșuez bineînțeles începând să fac pași stânga-dreapta, iar blondinul mă prinde repede de braț.
— Ce naiba ai pus în paharele alea? întreb de parcă ar avea el vreo vină că nu mai duc eu la alcool.
— Clasicul. Vodka, rom și ceva aromat. Nimic ce nu ai mai încercat până acum, dar se pare că ai cam uitat cum sta treaba cu băutura, râde caraghiosul în barbă, în timp ce mă ajută să îmi găsesc echilibrul.
— Am nevoie la baie, te rog.
— Oh da. Să trăiți! Va trebui să urci pe scările alea, spune indicând cu privirea spre imaginea sinistră din spatele meu.
La naiba, nu am nicio șansă să urc atâtea trepte singură. Abia pot să mai fac doi pași in sincron. Mă uit la el cu o privire de glumești nu? și pufnește imediat în râs. Mă ia ca pe un sac de cartofi pe umăr și începe să înainteze cu mine spre destinație. Până să realizez ce se întâmplă, eram deja în dreptul unei uși ce pare-se că ascundea baia.
— Mai departe te descurci, aiurito! Te aștept aici.
Intru in încăperea călduros luminata, scăldată în nuanțe neutre de alb si gri. Totul este atât de curat si simplu. Privesc în oglinda imensă din fața chiuvetei și mă întâlnesc cu o Edaline obosită, amețită și plânsă. Rimelul puțin curs, și buzele uscate. Mă aranjez stângaci cât să mă simt din nou confortabil în pielea mea și ies în pași împiedicați din baie.
Dau într-o încăpere ce pare un dormitor. În mijloc tronează un pat imens, poziționat în fața unei ferestre voluminoase. Încep să mă îndrăgostesc de locul ăsta. Bogat în istorie, cu picturi superbe pe pereți, arcade îmbătrânite de ani, totul atât de autentic. Mike mă surprinde iar holbându-mă de jur împrejur, parcă citindu-mi gândurile.
— Îți place nu? grăiește pe un ton semiarogant.
— Ah, și încă cum! Doar știi că iubesc, stai cum le spuneai tu? Vechituri?
— Dărăpănături... iubești orice ruină. Cumva vezi strălucire în orice ruină sau încerci să îi scoți la lumină frumusețea.
Mă uit la el înduioșată de cuvintele pe care le spune. Știu că are dreptate. Cândva așa făceam și cu persoanele din jurul meu. Încercam oricând să le scot la suprafață partea bună, să le arăt că există soare după ploaie, până m-am pierdut în propria-mi furtună. Și de atunci m-am concentrat pe locuri, locuri neînsuflețite.
— Mai cânti la pian? mă trezesc întrebând de niciunde.
— Da. Am concerte în fiecare zi aproape.
— Serios? Wow!
— Sunt profesor de pian, aiurito! râsul lui suav răsună în toată încăperea.
Mustăcesc oarecum jignită de faptul că m-a luat la mișto și o urmă de regret își face simțită prezența în sufletul meu. Îmi este atât de drag băiatul ăsta cu ochii lui de căprioară și părul ciufulit, iar faptul că am pierdut atâția ani din viața lui îmi lasă un gust amar. Trebuia să prețuiesc mai mult prietenia pe care am avut-o. Mi-a fost ca un frate în trecut, mereu acolo când aveam nevoie unul de celălalt. Și felul în care ne completam, era ireal.
Și toate gândurile astea și doza de alcool din creierul meu mă fac să spun cu voce tare tot ce gândesc:
— Vreau să fim din nou ca înainte. Nu vreau să ne mai pierdem!
Tot ce primesc ca răspuns este un alt râset însetat. Mă apropii de el și îi arunc un pumn în piept în semn de nemulțumire.
— La naiba cu tine, nesuferitule! Nu te juca cu orgoliul meu! ameninț eu de parcă chiar m-ar lua în serios.
— Dacă promiți să nu mă mai ignori și să îmi răspunzi la apeluri, poate avem o șansă.
— O să încerc, răspund arogant.
— Și poate mă primești și pe mine în vizită să îți văd imperiul despre care am tot auzit. Marea arhitectă a Canadei, Edaline Ryu.
— Deci ai auzit câte ceva despre mine, huh?
— Așa în fugă. Am văzut întâmplator acum mult timp un articol despre o clădire simbolică construită de un arhitect ambițios și numele tău mi-a atras atenția.
— Mda. Am câteva reușite în domeniu cu care să mă mândresc.
— Ești genială, nu doar câteva reușite! Pentru o tânără aspirantă i-ai dat pe spate pe toți, cel puțin așa scria în articolul ală, începe el să râdă din ce în ce mai cu poftă.
— Mda... este tot ce pot să răspund.
Începe să se aștearnă pe mine un val de oboseală și ca de fiecare dată, combinația de alcool și epuizare nu au un efect prea bun asupra mea. În tinerețe picam din picioare oriunde, dacă mă lovea somnul, alcoolul din sistem accelerând puțin lucrurile.
Mă așez pe patul din camera în care ma aflu, iar Mike mă ajută conștient de starea în care mă aflu. Mă cunoaște oricum la fel de bine cum mă cunosc eu.
— În alte vremuri ai fi băut două sticle de tequila și încă aveai energie să dansezi până dimineața, iar acum după nici două pahare îți dai stingerea. Ai îmbătrânit, aiurito!
— Eh, greutățile vieții, fraiere! iar remarca mea îl fac din nou să râdă scoțând la iveală gropițele din obraji care îi dau o urmă de inocență.
— Vrei să rămâi aici în noaptea asta? Nu te va deranja nimeni, ești complet în siguranță și sunt sigur că deja ești îndrăgostită de locul ăsta...
Nu apucă să termine că îl întrerup cu un răspund afirmativ ferm. După ce îmi face puțin introducerea încăperii, îmi scoate un tricou alb din dulap pe care îl aruncă pe pat și se pregătește de plecare.
— Eu o sa plec, Maia mă așteptă acasă si deja s-a făcut târziu, spuse dând o privire ceasului ce pare că arată două ore trecute de miezul nopții. Dimineață vin eu cu o cafea și micul dejun așa că, relaxează-te. În caz de orice îți las aici numărul meu, întinde el o hârtiuță cu multe cifre înșiruite, poți să mă suni fără probleme.
Tot ce am reușit să aud din toată fraza a fost numele Maia. Cine naiba este Maia? Nu simt nevoia să îl întreb, plus că deja își face vânt spre scări, grăbit să plece. Două minute mai târziu aud cum se trântește ușa de la intrare, iar eu mă trezesc într-o imensitate de singurătate. Iar sunt singură. Doar eu cu mine și un tricou alb.
Mă împing spre bucata de cârpă de lângă mine, mă ridic spre baie, nevoită să fac un duș fierbinte. După puțină muncă de concentrare reușesc să intru sub dușul fierbinte lăsând valurile de aburi să îmi dezmorțească corpul.
Mă întorc în pat invadând așternuturile albe, îmbăiată, mirosind a iasomie și trandafir. Parfumurile mele preferate. Încerc să mai admir puțin peisajul ce mă înconjoară, locul acesta va rămâne veșnic în sufletul meu și cred că aș putea renunța la tot doar pentru el. Pentru a trăi în casa asta pentru totdeauna.
Nu știu cât a trecut până am adormit și nici cât este ceasul. Tresar când aud o izbitură puternică. Capul mă doare îngrozitor și îl simt al naibi de greu. Abia pot să deschid ochii sau să mă mișc. Clar nu mai am treabă cu alcoolul. Anii de abstinență își spun cuvântul. În mintea mea răsună o melodie clasică, Beethoven sau poate Mozart. Nu reușesc să îmi dau seama. Cert este că sunt de-a dreptul amețită și adormită.
— Ce dracu'! reușesc să disting ca într-o șoaptă, în timp ce salteaua de sub mine se mișcă în valuri. Cât de real se simte visul ăsta. Un trup cald se lipește de mine, iar acum știu.
Zâmbesc.
În sfârșit.
Nu mai sunt singură.