—Bună ziua. Numele meu este Edaline Ryu, absolventă a Universității de Arhitectură Zürich, iar portofoliul din fața dumneavoastră consider că mă descrie mai bine decât orice discurs plictisitor. Consider că sunt cea mai potrivită candidată pentru postul de arhitect junior, având pregătirea și experiența necesară...
Alung din gând amintirea primului meu interviu de angajare. Refuzul imens pe care l-am primit din partea gloatei de închiși la minte în acea zi, m-a făcut să realizez că eu nu am nevoie să muncesc pentru nimeni.
Pot dovedi că sunt mai bună decât oricare dintre ei, și ce-i drept, în ultimii cinci ani am reușit să realizez lucruri inimaginabile, câțiva dintre asociații acelei companii, propunându-mi chiar ei colaborări, pe care sincer nici nu m-am obosit să le iau in considerare.
Am pus bazele unei companii de arhitectură și design, angajând tinere talente pe care alții nu le-ar fi luat in serios. Dar ambiția și încrederea m-au făcut să îmi câștig un renume în domeniu. Asta și multe proiecte îndrăznețe, provocări pe care le-am depășit cu brio.
Sunt mândră de mine. Sunt mândră că am putut singură să realizez ceea ce toți au crezut că nu voi reuși.
Și iată-mă în aceasta dimineață de mai, stând pe terasa apartamentului meu închiriat din Roma, într-un hotel exagerat de scump, dar al naibi de frumos, încercând să prind curaj pentru, poate cea mai grea provocare a vieții mele.
Mâine urmează să dau ochii cu tatăl meu. Iar eu nu vreau să fac asta sub nicio formă. În noaptea în care a părăsit-o pe mama, pentru o oarecare puștoaică mai tânără și cu picioare lungi, am jurat că nu o să îl mai văd niciodată. Oricât a insistat, întotdeauna am ignorat existența lui, apelurile sau mesajele.
Iar în momentul acesta, faptul că sunt nevoită să îmi calc peste orgoliu și să trec peste propriile-mi cuvinte este extrem de frustrant.
Încerc să mă relaxez cu un espresso autentic, și priveliștea minunată a orașului. În fundal se aud claxoane, scutere și câteva înjurături în italiană. Ah, dulce Italia.
Scrolez plictisita pe telefon până dau de postarea unui bun prieten din liceu care pare-se că își face veacul prin Roma de câțiva ani. Oare nu ar fi drăguț să ne reîntâlnim după atâția ani? Îi fac un research mai amănunțit și aflu locația unde se află prin aplicația Find my Friends. Câte poți face în ziua de azi cu tehnologia. Pentru asta iubesc evoluția.
Trag pe mine o rochie din valiză, îmi așez buclele, conturez un machiaj natural și sunt gata de plimbare. Conform google maps, locația lui Mike este la mai puțin de o ora de mers pe jos, iar eu aș vrea să mă pierd puțin prin peisajul acestui oraș minunat, fiind o mare iubitoare a tot ce înseamnă artă și istorie.
Să îmi iau adidași pentru mica mea excursie a fost cea mai bună decizie, pentru că o plimbare de 40 de minute s-a transformat într-una de aproape două ore. Ajunsă în fața locației indicate de telefon, încerc să îmi fac curaj să pășesc în interior.
Se pare că am ajuns la ușa unui bar, dintr-o clădire superbă. Pare a fi o capelă din perioada renascentistă. Stilul meu arhitectural preferat. Mă mai holbez câteva minute la exteriorul amețitor și trag adânc aer în piept.
Hai curaj, Edaline.
Ușa masivă din lemn scârțâie enervant în timp ce eu o împing centimetru cu centimetru. Doamne! Interiorul este atât de... de te lasă fără cuvinte. Iar eu nu rămân niciodată fără cuvinte. Cu ochii pe pereți și pe tavan uit complet scopul intruziunii mele până când un sunet masculin mă obligă să mă trezesc din feerie. Mă întorc stânjenită spre barul din dreapta mea și abia acum realizez că acest loc nu seamănă deloc cu un bar clasic.
Nu există mese sau scaune pentru clienți, doar o masă imensă de biliard în centrul a ceea ce pare să fie livingul, în locul în care probabil altă dată era un altar, acum se află un bar superb, prelungit cu rafturi doldora de sticle cu băutură pe tot peretele îmbrăcat în sticlă antichizată.
În dreptul barului stă nimeni altul decât vechiul meu prieten, Mike. După atâția ani inocența adolescentină i s-a șters complet de pe chip, iar eu încep deja să mă holbez la el. Ciutanul buclucaș este un bărbat în toată regula acum.
— Cu ce te pot ajuta, spune el pe un accent italian stâlcit, în timp ce își unește sprâncenele mult prea pensate, într-o încruntătură.
— Nu. Nu cred, dar mă bucur să te revăd fraiere! îi strig în timp ce mă reped spre el cu brațele larg deschise.
Nu schițează niciun gest. Nu îmi răspunde la îmbrățișare și pot să jur că l-am transformat în statuie. Nici nu mai respiră.
Mă apucă de brațe și mă împinge siderat la o distanță considerabilă. Îmi arunc privirea spre chipul lui siderat și mă abțin cu greu să nu îi dau un bobârnac.
— Am dat peste atâtea nebune, dar tu le întreci pe toate. Ce dracu' faci?
— Mike, nu îmi spune că nu mă cunoști! Hai mă, poate or fi trecut vreo opt ani, cred, zic eu încercand să număr pe degete cât a trecut de când ne-am luat rămas bun, și poate am mai pus eu ceva pe mine și am învățat să mă pensez între timp, dar tot eu sunt. Edaline, spun accentuat dându-mi ochii peste cap.
Eh, acum cu siguranță i s-a scurtcircuitat creierul. A căscat gura așa mare încât probabil mă va înghiți. Oare asta este genul de scenă penibilă din filmele prost regizate? Îmi flutur mâna prin fața lui și nimic.
— Și nu mai ai părul verde... reușește el să spună într-un final, dezmeticit. Și ai și cur și țâțe. Edaline nu mai este băiețel, wow.
— Ah, dar tu la fel de măgar. Hai îmbrățișează-mă, fraiere! îi fac eu semn cu palmele în timp ce fac pași lenți spre el.
Mă ia strâns de mijloc și mă ridică câțiva centimetri de la pământ. Pe cât de slăbănog este, se pare că are ceva forță în mușchi. Roșesc timid și îi fac semn să mă lase jos. După câțiva pupici și câteva castane copilărești, mă așez pe un din fața barului, în timp ce el îmi pregătește un cocktail "special", rețeta lui proprie cică.
— Doamne ciudato, am atâtea întrebări. Cum m-ai găsit? Ce te aduce în Italia? Ce faci? Nu am mai vorbit de atâția ani!
— Eh, am multe să îți povestesc, dar nu cred că voi avea timp pentru toate. Pe scurt, sunt bine, am venit să îl întâlnesc pe taică-meu aici. Iar tu, fii mai prudent, te-am găsit cu Find my friends.
— Mi-a fost dor de tine, îmi mărturisește cu sinceritate pe chip, în timp ce îmi întinde paharul frumos colorat. Doamne câte tâmpenii m-ai făcut să fac în liceu. În câte belele m-ai băgat.
Râd cu poftă când îmi amintesc fiecare pedeapsă pe care o primeam săptămânal de la directorul Colegiului unde am studiat primii doi ani de liceu. Din al 3-lea an am fost nevoită să mă mut în Canada, din cauza afacerilor părinților mei. Așa a luat sfârșit și cea mai frumoasă prietenie de care am avut parte. Deși am mai ținut legătură cu Mike câțiva ani după transfer, vorbind din când în când, la un momentdat s-a terminat cu apelurile și mesajele. Și cumva am renunțat să mai facem efort pentru o prietenie la distanță.
— Și mie, slăbănogule. Dar și de Lara. Cum au fost ultimii ani? Ce am pierdut? Cum ai ajuns aici, în Italia?
— Oh, Lara s-a mutat în Spania cu iubitul ei după terminarea liceului, a urmat Universitatea din Madrid și în curând va avea loc și nunta ei. Cam așa s-ar rezuma ultimii ei ani, iar eu am venit aici la facultate, m-am îndrăgostit de orașul ăsta și iată-mă aici. Nu am mai plecat.
Eu, Mike și Lara am fost cei mai buni prieteni. Eram trio-ul belelelor, iar domnul director Duncan era traumatizat de noi. Nu era zi în care să nu ne amenințe cu exmatricularea, dar cumva notele noastre de premianți l-au făcut să își facă milă de noi. Râd în sinea mea ori de câte ori mi-l amintesc pe bătrân cum urla și alerga după noi pe holuri.
— Oh, nu știam. Cu ea nu am mai ținut legătura de când a aflat că plec. Nu înțeleg de ce s-a simțit atât de trădată. În fond, nu era alegerea mea. Eram și eu o copilă, iar ai mei erau imposibil de convins să nu ne mutăm.
— Da. A suferit într-un fel. A luat-o ca pe un abandon din partea ta. Probabil faptul că părinții ei au abandonat-o tot în aceeași perioadă a cântărit greu în sufletul ei.
Lara s-a trezit peste noapte în grija bunicilor pentru că părinții ei au decis să ia o pauză de la responsabilitate. Voiau să își retrăiască tinerețea călătorind prin toată lumea. Pentru o copilă de șaisprezece ani nu a fost ușoară realizarea că ai tăi te consideră o povară.
— Muncești aici? întreb întorcându-mă cu privirea spre încăperea ce ne înconjoară.
— Cândva. A fost barul unui prieten, până când a decis să îl transforme în propriul nostru bârlog.
— Al vostru?
— Da. Am și eu prieteni, ciudato. Poate îi vei cunoaște. Ce zici? Cât stai pe aici?
— Mâine trebuie să mă întâlnesc cu tata, iar apoi îmi voi lua un bilet înapoi spre casă.
— Așa repede? Hai Eda, nu te-am mai văzut de atâta amar de vreme. De dragul meu, mai stai! se uită blondinul cu ochii mari, căprui, ca de căprioară spre mine.
— Nu pot. Am prea multe responsabilități. Nu mai sunt puștoaica de altă dată. Nu îmi permit să sar peste programul din agendă.
— Dumnezeule, cum vorbești! Tu, Edaline, tipa care nu acceptă să i se programeze viața? Tu? Tu trăiești după o agendă? Ha, ha, ha! râsul lui zgomotos mă enervează puțin știind că nu va înțelege niciodată cât de important este să ai o viață organizată, iar eu nu am de gând să mă obosesc să îi explic.