Broderia se situează între „artele somptuare", dezvoltate pe linia tradiţiei bizantine.Nu cunoaştem numele nici unuia dintre artiştii care au creat aceste broderii. Nici un document nu oferă informaţii despre existenţa vreunui atelier de broderie în Moldova. Cu toate acestea, grupurile stilistice atât de bine conturate par sa justifice opinia istoricilor de artă că în marile noastre mănăstiri, şi poate la curtea domnească, au funcţionat ateliere cu o neîntreruptă tradiţie.
Evoluţia broderiei moldoveneşti poate fi studiată sub aspect iconografic, stilistic şi tehnic.
Există mai multe categorii de broderi liturgice: epitafe, văluri de tâmplă (dvere), epitrahile, văluri liturgice, bederniţe, orare, văluri brodate, sacos-uri. (vezi Claudiu Paradais)
Broderia liturgică din Moldova a cunoscut patru mari epoci:
a) Epoca lui Alexandru cel Bun (preclasică); Este perioada de la începutul secolului XV, când se realizează sinteza între tradiţia bizantino-slavă, iconografia cappadociană şi viziunea moldovenească, aceea a unei monumentalităţi care se va desăvârşi în epoca lui Ştefan cel Mare.
Ilustrativ este Epitaful dăruit mănăstirii Neamţ de către călugărul Siluan, la 1437. Prin echilibrul compoziţional, prin desăvârşirea detaliilor şi expresivitate şi prin existenţa unui rafinat simţ al îmbinării culorilor, piesa dovedeşte că exista, la acea dată, un stil deja închegat, dincolo de căutările începutului. În acest epitaf apar definitiv statornicite cele mai de seamă caracteristici ale stilului broderiilor moldovenești.
b) Epoca lui Ștefan cel Mare (clasică). Este perioada de maximă înflorire a broderiei moldoveneşti. (epitafe, 2 Putna, 1 Dobrovăţ)
Deplină originalitate şi desăvârşire stilistică. Specifică este puterea de as concentra într-o compoziţie simplă, cu o arhitectură limpede, tensiunea dramatică a episodului reprezentat, dar şi intensitatea expresiei figurilor (Musicescu, Putna, p. 12). Personajele nu mai sunt dor hieratice, ci au expresii şi gesturi adânc omeneşti.
Colecţia de broderii din tezaurul mănăstirii Putna este considerată cea mai bogată şi cea mai valoroasă din întreg Orientul creştin.
c) Epoca lui Alexandru Lăpuşneanu este caracterizată de o viziune picturală.
Cele două dvere de la mănăstirea Slatina (1561), reprezentând „Schimbarea la faţă", au o plasticitate deosebită. Ele ţin însă de o cu totul altă viziune stilistică decât broderiile anterioare (p. 163). La partea inferioară sunt brodate cu măiestrie şi chipurile celor doi ctitori: Al. Lăpuşneanu şi doamna sa. La broderiile din epoca lui Lăpuşneanu se remarcă dispariţia monumentalului, printr-o extensiune a narativului ce fragmentează marile compoziţii în scene mici. Ansamblul încântă ochiul, prin caracterul său pictural, prin bogăţia de aur şi argint. Sensul sobrietăţii se pierde odată cu sensul hieratismului şi monumentalului.
Aici includem şi broderiile dăruite de Movileşti ctitoriei lor de la Suceviţa (sf. XVI).
d) Epoca lui Vasile Lupu; este caracterizată de o viziune pur decorativă;
Epitaful dăruit de Vasile Lupu mănăstirii Trei Ierarhi (1638) păstrează încă tradiţionala compoziţie, dincolo de somptuozitatea materialului folosit, a aurului şi argintului (p. 167).
Secolul XVII moldovenesc este încărcat de influenţe (a barocului occidental, dar şi de modelele orientale, venite prin Constantinopol). Creaţia nu mai este rodul propriilor căutări. Decorativul face din aceste broderii piese de mare lux. Figurile sunt însă monotone, inexpresive, mişcările lipsite de eleganţă, faldurile hainelor marcate la întâmplare. Un loc tot mai important revine decoraţiunilor florale. Din marea artă a epocii clasice s-a păstrat doar desăvârşirea tehnică, viziunea plastică s-a pierdut (p. 170).
*
„Piesele de broderie care aparţin epocii „clasice", corespunzătoare domniei lui Ştefan cel Mare, poartă în ele o frumuseţe valabilă dincolo de epoca ce le-a dat naştere; ele se situează astfel, pe planul atemporal al esteticului, pe când cele târzii, din secolul al XVIII-lea, rămân expresive pentru timpul lor, frumoase în sfera limitată a gustului unui timp dat". (M.A. Musicescu, p. 171)
Broderia laică: acoperămintele de mormânt (un fel de gisanți brodați)
Portretele brodate ale Movileştilor de la Suceviţa şi cele ale membrilor familiei lui Vasile Lupu de la Trei Ierarhi sunt creaţii unice ale evului mediu european (Musicescu, Putna, p. 13).
COSTUMUL DE CURTE ÎN SECOLELE XV-XVII
Corina Nicolescu,Istoria Costumului de curte în Ţările Române, sec. XIV-XVIII, Bucureşti, Ed. Ştiinţifică, 1970, 306 p.
Granaţa.
Cel mai preţios şi luxos veşmânt din grupul mantiilor era „granaţa", piesă de origine imperială bizantină (p. 123). În ţările române granaţa a fost purtată de domni în secolul XV şi începutul secolului XVI, după cum reiese din portretele votive.
Granaţa imperială bizantină, de origine îndepărtată asiriană, era un veşmânt caracterizat prin mânecile lungi până la călcâie. [Înalţii demnitari bizantini puteau să o poarte doar strânsă cu o centură, care fixa la spate mânecile] (p. 123). „Granaţa avea drept caracteristică broderia de aur şi perle, care înconjura gâtul, coborând în una sau două benzi late de-a lungul piepţilor, până la poale. Mânecile largi erai împodobite cu aceleaşi fâșii bogate" (p. 124).
Granaţa a fost adoptată la curtea de la Suceava în vremea lui Alexandru cel Bun (1400-1431). În pictura bisericească, scena aducerii moaştelor Sf. Ioan cel Nou la Suceava îl înfăţişează pe Alexandru vodă şi doamna sa sunt arătați ca purtând granaţă, reproducând tipul original al costumului imperial bizantin, purtat până în vremea Cantacuzinilor (p. 125).
Acest tip vechi al granaţei apare frecvent în pictura religioasă din Moldova în icoana sfinţilor împăraţi Constantin şi Elena.
Potrivit portretelor votive din ctitoriile sale, Ştefan cel Mare purta, ca veşmânt de ceremonie, o granaţă bizantină asemănătoare cu cea a lui Alexandru cel Bun, cu unele caracteristici (p. 126). Granaţa lui Ştefan vodă este confecţionată din catifea italiană broşată cu fir, de culoare roşie sau purpurie; are mâneci largi, croite în formă de triunghi, care atârnă până aproape de glezne. Se menţine şi bordura lată din perle care tiveşte veşmântul la gât, piepţi şi poale. În portretele din Moldova, granaţa era purtată doar de domni şi de fiii acestora, mai rar şi de doamne (p. 126-127).
Granaţa a fost purtată şi de domnii din prima parte a sec. XVI, Bogdan III şi Petru Rareş, fiind abandonată de Alexandru Lăpuşneanu. Ieremia Movilă şi fiii săi sunt reprezentaţi în mai multe rânduri, pe la 1600, purtând granaţa (p. 127). Este dificil de spus dacă portul granaţei a fost reluat cu adevărat de movileşti sau se regăseşte doar la nivelul imaginilor.
Caftanul
Este o altă mantie de ceremonie, folosită în ţările române în secolele XVI-XVIII. Originea îndepărtată a acestui veșmânt trebuie căutată în lumea persană şi a popoarelor de stepă (128); a pătruns la curtea bizantină mai ales în ultima ei perioadă. Chiar termenul de „caftan" este de origine persană; el a pătruns ca atare în limbile turcă, greacă, în limbile slave şi în română. La bizantini şi turci caftanul a devenit un veşmânt oficial de ceremonie.
Caftanul otoman era de mai multe ranguri. Cel mai înalt se numea „hilat" şi se oferea doar marilor viziri şi paşilor. În 1690, Constantin Brâncoveanu a primit, în mod excepţional, un astfel de hilat, pentru contribuţia sa la campania militară din Transilvania.
Caftanul domnitorilor din ţările române aveau mânecile lungi până la glezne, strâmte, fiind lăsate să cadă pe spate, unde fluturau liber. Mâneca a rămas doar o podoabă a hainei, deoarece mâinile erau scoase printr-o despicătură specială, a cărei lungime şi poziţie variază de la o ţară la alta (astfel se deosebea caftanul turcesc, moldovenesc şi muntenesc). Veşmântul era larg la poale, datorită clinurilor, şi se purta deschis până jos; pe piept avea găitane de fir, care prindeau nasturii de argint aurit sau pietre preţioase.
Croiala mânecilor caftanului este o moştenire a costumelor popoarelor de stepă şi a costumului persan de călărie. La caftanele otomane mâna ieşea liberă printr-o despicătură de 50 cm, de-a lungul pieptului. Caftanele din Ţara Românească aveau o despicătură de 25-30 cm, făcută în partea de sus a mânecii, la 10 cm mai jos de umăr. În tablourile votive din Moldova se observă clar cum despicătura făcută de-a lungul mânecii, în partea de sus, avea, de o parte şi de alta, două clape triunghiulare, care se puteau închide cu nasturi metalici (p. 131).
Un asemenea caftan a fost reconstituit di acoperământul de mormânt aflat pe racla moaștelor Sf. Grigore Decapolitul de la Mănăstirea Bistriţa (jud. Vâlcea) (Astăzi la Muzeul Naţional de Artă) (p. 132.)
În Moldova secolului XV, întreaga curte, cu excepţia domnului, purta caftane (p. 133). La mănăstirea Putna se păstrează două asemenea caftane, transformate într-un văl de tâmplă şi într-un acoperământ de altar. Ele au fost confecţionate din catifea italiană.
Începând cu jumătatea sec. XVI, din domnia lui Alexandru Lăpuşneanu, caftanul începe să fie purtat şi de domnii moldoveni, înlocuind granaţa de origine imperială (p. 134). Odată cu creşterea influenţei otomane, caftanul a căpătat un nou rol simbolic, făcând parte dintre însemnele de investitură: „caftanul de domnie" (p. 135). Caftanele erau îmblănite, căptușeala de blană prelungindu-se pe umeri, într-un guler lat. Blana era preţioasă, fiind de hermină, samur sau cacom (jder). (p. 139)
Aspectul caftanului purtat la începutul secolului XVII în Moldova poate fi analizat, în toate detaliile sale după reprezentarea portretului brodat al lui Ieremia Movilă de la Mănăstirea Suceviţa (acoperământ de mormânt) (p. 140)
Contăşul (p. 141)
Era o altă mantie de provenienţă orientală, frecvent întâlnit în mediul otoman. Acest veşmânt, purtat peste anteriu, avea mâneca largă şi scurtă până la cot. (p. 141)
Feregeaua (p. 142) Veşmânt care se purta peste anteriu, mai ales vara; era făcută din catifea, atlaz sau postav.
Giubeaua (p. 143) era purtată peste anteriu, era confecţionată din pambriu (postav de lână merinos) cu gulerul şi manşetele îmblănite, după rang.
Binişul (p. 143) era un veşmânt lung, cu sau fără mâneci, care putea fi îmblănit şi se purta deasupra giubelei.
ISTORIA COSTUMULUI MASCULIN
ÎN SECOLUL XIX
Alecu Russo: „ Precuvântarea istoriei moderne a Ţărilor Române este neapărat schimbul portului; civilizaţia de astăzi este fapta logică a părăsirii hainelor vechi; ideea nouă a năvălit în ţară odată cu pantalonii şi mai straşnic decât năvălirile tătărăşti; cât ai scăpăra au pârjolit şacşiri, şlicuri, mestii, giubele şi toată garderoba strămoşească" (...) „Ideea şi progresul au ieşit din coada fracului şi din buzunarul jiletcii; repeziciunea revoluţiei fu măreaţă...".
Într-adevăr, revoluţia vestimentară petrecută în ţările române la începutul secolului XIX este unul dintre cele mai spectaculoase fenomene din istoria generală a modei, fiind un fenomen unic prin viteză şi amploare".
Mai ales femeile, foarte receptive... În privinţa modei, boieroaicele o luaseră înaintea soţilor lor cu cel puţin o generaţie; adesea puteai vedea, în familie, soţul purtând straie orientale, fiind mai constrâns de convenienţele societăţii, pe când îmbrăcămintea soţiilor amintea de aceea a vechii Curţi a Franţei.
Pătrunderea modei occidentale are loc mai ales prin piaţa Braşovului.
Furnizorii erau ţări ca Franţa, Italia, Germania şi mai ales Viena. De aici şi denumirea de „Haine nemţeşti", adică de croială occidentală, strânse pe trup.
Această nouă orientare indică un nou orizont de aşteptare, adoptarea unui alt model decât cel constantinopolitan, receptat în epocă drept o frondă, un pericol pentru ordinea socială tradiţională.
Grigore D. Ghica vodă, aflat pe tronul de la Bucureşti, dădea o ordonanţă, în 1827, potrivit căreia orice pământean revenit în ţară după o şedere în Europa era obligat să reia portul oriental în termen de 3 zile, sub ameninţarea unei aspre pedepse.
Perioade propice, care înlăturau asemenea bariere, au fost repetatele ocupaţii ale armatelor ruseşti, a căror administraţie în principate a reprezentat şi un factor al occidentalizării.
Portul fracul este atestat la Bucureşti încă din 1806, la începutul administraţiei ruseşti. Pictorul Barabas Miklos semnala, în casa Cantacuzino, un episod în care gazda şi invitaţii, îmbrăcaţi în frac şi cu ţilindru pe cap, stăteau turceşte pe sofa, sau chiar pe covor, alături de scaune, fumând ciubuce, după obiceiul oriental.
Un rol esenţial în occidentalizarea costumului masculin l-a avut moda militară, odată cu înfiinţarea Miliţiei pământene, la 1830, în perioada Regulamentară. Mulţi tineri boieri, deveniţi ofiţeri, au lepădat hainele orientale pentru uniformele strâmte, de inspiraţie franţuzească şi rusească.
Primul model occidental care a pătruns la noi, în vestimentaţia civilă, a fost cel francez (1825-1830): haine extrem de strâmte şi rigide. Cămaşa avea pieptul plisat şi gulerul foarte înalt, ce venea până sub lobul urechii. Deasupra se purta o vestă de mătase mulată pe trup, de culori luminoase. Fracul sau redingota erau strâmte, cu pieptul şi umerii vătuiţi, pentru a evidenţia talia subţire. Mânecile erau croite drept, foarte strâmte, până la jumătatea mânii, unde se evazau. Gulerul era, de asemenea, foarte înalt iar reverul avea trei mici crestături. Redingotele şi fracurile de zi erau de culori deschise, pastelate: bej, gri, vernil, bleu şi chiar roz. Cele de culoare brună sau albastră erau rezervate pentru seară şi solemnităţi.
Pantalonii se ridicau foarte mult peste pântece, unde erau bine strânşi la spate cu şireturi, ca într-un adevărat corset. Pantalonii nu aveau dungă şi pentru a sta bine întinşi erau prinşi sub talpa încălţămintei cu supieuri ("sous pied"). Aceştia erau susţinuţi cu bretele. Cromatica pantalonilor era aceeaşi cu a hainei; ei puteau să fie şi în dungi sau în carouri.
Negrul era culoarea de gală, pentru ţinuta de seară (teatru, operă, baluri, dineuri). În aceste ocazii se purta exclusiv fracul, ai cărui pantaloni erau scurţi până la genunchi, ca în secolul XVIII, sau până la jumătatea pulpei. Ciorapii erau albi, de mătase, la fel ca vesta şi cravata. Se purtau pantofi uşori, cu funde negre sau catarame de argint.
Pălăria era cilindrică, înaltă, cu borul drept şi îngust. Până la 1840 aceasta era făcută din păr de castor, adus din America de Nord. Apoi s-a folosit ţilindrul de mătase neagră, pentru ocazii, sau din postav gri, brun, bej sau alb pentru zi. Ţilindrul a rămas pălăria de bază pentru întreg secolul XIX.
Moda masculină după jumătatea secolului XIX
Pe la 1840, ca şi în restul Europei, pentru modă erau două surse de inspiraţie: Parisul pentru cea feminină şi Londra pentru moda masculină. Supremaţia deţinută de Franţa în primul sfert de secol XIX a scăzut odată cu impunerea sobrietăţii cromatice de tip englez. Se purtau haine închise la culoare, din materiale rezistente, care nu trebuiau curăţate sau reparate prea des. Chiar culoarea neagră ajunge să fie purtată atât seara cât şi în cursul zilei.
Moda engleză este importată mai întâi prin tipul dandy, apoi prin aceea a burghezului activ, preocupat să câştige bani, care nu punea prea mult preţ pe eleganţă. Sunt folosite materiale bune, iar croiala era impecabilă; doar cromatica a devenit mult mai reţinută.
Tipuri de bază:
Pentru ţinuta de zi:
- Redingota, haină la două rânduri, cu poalele tăiate drept, mai sus sau mai jos de genunchi. Denumirea este origine engleză: redingotă (din riding coat, haina de călărie);
- Jacheta, haină scurtă, la un rând, cu poalele tăiate curbat, din dreptul stomacului spre spate.
Ambele se purtau cu pantaloni de nuanţă mai deschisă decât ele.
Pentru seară:
- Fracul, tăiat drept la talie, în faţă, şi continuat în spate cu două cozi care coborau până în dreptul genunchilor. El reprezenta ţinuta de gală, pentru dineuri, spectacole, baluri ş.a. Până pe la 1870, fracul se purta închis în faţă, pentru ca ulterior să se poarte descheiat, iar în jurul anului 1900 era croit astfel încât părţile nu se mai puteau petrece una peste alta, ci lăsau cât mai vizibilă vesta albă şi plastronul scrobit al cămăşii.
*
Pe la 1870 apare sacoul, haină fără talie, scurtă până la coapse, uneori cu guler de catifea şi galon de mătase la marginea reverelor. Denumirea de sacou este de origine engleză (din sack coat, haina sac, fără talie); Ca o noutate, sacoul avea buzunare aparente, cu clape mari. Purtat iniţial de băieţi, sacoul a fost adoptat şi de domni, ca o haină comodă, pentru situaţii neoficiale. Sacoul a stat la baza costumului de haine de mai târziu, care consta în sacou, vestă şi pantaloni de aceeaşi culoare.
În jurul anului 1880, jucătorii pasionaţi de cărţi şi ruletă de la Monte Carlo au introdus în uz smokingul o haină de semi-gală, mai puţin pretenţioasă decât fracul. Acesta era o haină neagră, cu revere de mătase, ce se purta cu cămaşă albă, cu plastron, dar cu vestă şi papion negru.
Pălăria era un semn de prestigiu şi onorabilitate. Nimeni nu ieşea pe stradă cu capul descoperit. Forma comună pentru tot secolul XIX a fost aceea a ţilindrului. Doar în Ţările Române s-a folosit denumirea de joben, după numele unei familii de negustori englezi, Jobin, care îşi deschisese un magazin de profil în Bucureşti.
Melonul (gambeta, după omul politic francez Leon Gambetta) era o pălărie bombată, semisferică, pentru portul de zi cu zi. Abia după 1900 a fost asimilat ţinutei de semi-gală. Pe la 1860 au apărut pălăriile din fetru, folosite însă numai pentru ţinuta de dimineaţă, sau pentru călătorie, vânătoare ş.a.
„Hainele nemţeşti au adus o oarecare democratizare a îmbrăcămintei, prin tonuri terne şi croieli stereotipe, care excludeau posibilitatea citirii de la distanţă a rangului şi averii purtătorului, aşa cum se întâmpla în epoca fanariotă.