Silueta unui bărbat foarte bine cunoscut de mine își face apariția. Simt cum frica mă cuprinde și nu știu încotro să o iau. Era Dan. Nu știu ce căuta aici. Însă am noroc că lumina nu era aprinsă ci doar o lampă din care nu zăreai prea bine lucrurile de prin casă.
-Alin, ești acasă?
Se oprește și el din sărutat și răspunde pe un ton obosit:
-Sunt ocupat! Te caut eu mai târziu. Te rog închide ușa!
Se aude doar ușa care se închide și încep să răsuflu ușurată că nu m-a văzut. Cu o mână îl împing pe Alin de pe mine.
-Ce s-a întâmplat?
-Ce e în caupul tău să lași ușa deschisă. Dacă eram prinși?
-E bine că nu am fost.
-Trebuie să plec acasa!
-Cum să pleci? Renunți la ceea ce corpurile noastre își doresc de atâta timp?
Încep să mă îmbrac și să mă aranjez când îi spun lui Alin ultimele cuvinte:
-Am făcut cea mai mare greșeală că am venit în seara asta! Chiar nu trebuia să se ajungă aici. Vreau să nu mă mai cauți niciodată! Și uită tot ce a fost între noi.
-Ești sigură?
Starea lui nervoasă i se citea pe chip.
-Da!
Și ies pe ușă fără să mă mai uit înapoi. Însă câteva zgomote se aud imediat. Siguar a spart ceva de nervi. Însă asta nu mă face să mă întorc înapoi. Este timpul să trec peste aceasta perioadă a mea de rătăcire și să îmi reiau căsătoria. Așa că drumul meu se îndreaptă acum spre casă. Când intru în apartament în timp ce îmi las haina în cuierul de pe hol încerc să par că nu s-a întâmplat nimic și încep să strig:
-Dragul meu, am sosit!
Nu aud nici un răspuns așa că mă îndrept spre dormitor de unde zăresc lumină. Dan împacheta câteva haine într-un geamantan.
-Dragule, pleci undeva?
-Da!
-Unde mai pleci de data asta?
Vreau să mă apropiu de el însă cu o mișcare bruscă îmi face semn să mă opresc. Și văd cu scoate din buzunar cheia de la apartamentul nostru. Mă opresc și îmi dau seama că acesta este simbolul despărțirii.
-Ești liberă, Andra! Trăiește-ți viața alături de cel pe care l-ai ales!
-Ce vrei să spui?
Sunt singurele cuvinte pe care pot să le spun. Mă prefac că nu știu nimic dar asta nu înseamnă că nici el nu știe.
-Pentru că te iubesc și vreau să fii fericită.
-Dar sunt fericită cu tine!
-Și Alin?
Brusc fața începea să mi se îngălbenească. Știa exact ce s-a întâmplat.
-Ți-am văzut mașina parcată în fața blocului. Ți-am recunoscut pantofii care îți erau împrăștiați la intrare .... Nici nu vreau să îmi imaginez ce s-a întâmplat între voi!
Lacrimile îi alunecau ușor pe obraji și oricât încerca să le ascundă nu reușea. Cuvintele lui simple și sincere mă fac să plâng și eu. Nu îl meritam! Fără să mă pot abține îl prind în brațe și îl strâng cât pot de tare. Nu mă respinge, la fel face și el, apoi îmi lipesc buzele de ale lui și ne sărutăm disperați.
-Te rog, nu pleca!
Cuvintele îmi ies fără să gândesc.
-Ai ales deja!
-Nu am ales nimic! Eu pe tine te iubesc! îi zic urlând.
-Termină! Te minți singură. Dacă mă iubeai nu făceai asta. Ai hotărât cu cine vrei să rămâi în clipa în care l-ai lăsat pe el să te atingă.
-Și unde o să pleci?
-O să găsesc un hotel. Stai liniștită!
-Te rog, ai grijă de tine măcar! Poate acum nu este momentul dar sper să ne întâlnim într-o zi să vorbim!
-O să divorțăm! O să ne vedem doar la tribunal.
-Te rog nu îmi spune asta! Chiar nu știi cât de rău mă doare.
Rămând cu privirea în gol după ce iese pe ușă. Eram conștientă că am pierdut bărbatul care m-a iubit cel mai mult. Am stricat totul și nu știam cum aș putea să repar greșeala. Nu îl mai aveam nici pe Alin și nici pe Dan.
Imagine: http://media.tumblr.com/tumblr_m5xtclowf91rqfnji.gif
Vă doresc lectură plăcută! Și vreau să îmi cer scuze pentru întârziere! Vă mulțumesc frumos pentru voturi! Aștept și părerile voastre! Și dacă doriți dedicație să-mi spuneți! :* Vă pup!
