O șansă

1. Roz ,o culoare atât de vie

Parchez mașina ca un adevărat maestru și cobor din ea ne uitând sa-mi pun ochelarii de soare chiar dacă nu este vreme de asa ceva, suntem in luna octombrie, toamna deja se zărește. Merg țanțoș pe aleea principala atrăgând priviri din stanga si dreapta. Elevii ăștia sunt tare curioși, mai ales elevele, nici când învățam aici nu aveam atâtea priviri îndreptate spre mine.

Le arunc câte un zâmbet strengar făcându-le să chicoteasca si imi continui drumul spre intrare, nu credeam ca o sa mai vad locul asta, când am absolvit mi-am jurat sa nu mai calc pe aici. Iar acum o sa fiu nevoit să predau în clădirea asta, karma este o adevărată pacoste ,si la fel și mama care m-a băgat în situația asta.

O sa mor aici un an de zile, nu mi-a plăcut niciodată școala cât am fost elev ,acum ca profesor cu atât mai puțin. Cineva se împinge în mine iar eu ma dau un pas în fața alarmat, mă întorc spre făptaș si dau cu ochii de o claie de păr roșcat.

- Mă scuzați, îmi zice zâmbind. Nu v-am văzut.

Oare? E cam greu să vezi un munte de mușchi de un metru nouăzeci. Roșcata imi zâmbește jucăuș dându-mi de inteles ca vrea sa facem conversație ,imi dau ochii peste cap și fac stanga împrejur lăsând-o acolo cu gura căscată. Nici bine nu am aterizat aici si deja fetele se chiocnesc ,,accidental" de mine.

Intru în universitate ușor temător, parcă ieri intram aici ca un tocilar pricăjit, un antisocial fără prieteni și urât cu spume. Dar acum intru ca profesor a universității Oxford, bine ma rog un suplinitor si asta doar din cauză că mama și baba care încă este directoare aici sunt prietene.

Totul pare la fel ca atunci când am plecat, holuri aglomerate de elevi plini de hormoni, postere cu trupe rock lipite pe dulapuri, portretul directoarei desenate cu markerul decorat special de către Naruto in ultimul an, fete cu fustițe scurte dornice de atenție, nimic nou pe aici, un Naruto care îmi zâmbește prostește...stai ce?

Blondul hiperactiv îmbrăcat ca de sărbătoare îmi face haotic cu mâna iar eu nu stiu cum să mă fac nevăzut de aici fără să par nesimțit. Ce mama natură caută și el aici, nu este suficient ca l-am suportat non stop șase ani cat am fost captiv în universitate, acum trebuie sa-l suport si când muncesc ,ce chin.

- Hei Sasuke, mă salută când ajunge lângă mine. Ce faci, cum esti, ce ai mai făcut...

- Respiră, ii zic astupându-i gura. Doamne ce pacoste ești.

Omul ăsta nu are niciodată o zi proastă, parcă ar fi băgat degetele în priză, este mereu cu zâmbetul pe buze si asta ma scoate din minți.

- Scuze frate, m-a luat valul, îmi zice dupa ce ii dau drumul la gură. Nu te-am văzut de când am absolvit.

Și speram sa nu ne mai vedem vreodată, dar iată că nu am acest noroc, îi arunc un zâmbet forțat și încep să mă îndepărtez de el ușor, daca stau prea mult în preajma lui poate mă molipsesc.

- Încotro? mă întreabă in timp ce imi taie calea, râia naibii.

- Cancelarie, abia rostesc cuvântul în scârbă.

- Intr-acolo merg și eu, zice bucuros. Ce coincidență.

A dracu coincidență! Îmi dau ochii peste cap exasperat, bine ca port ochelari de soare și nu ma poate vedea. Pornesc la pas cu el pe urmele mele povestindu-mi ce a mai făcut în ultimii șase ani dupa ce a absolvit universitatea. Cât a durat drumul până în fața cancelariei am auzit toată viața lui ,lucru pe care nu mi-l doream.

- Și spune-mi esti si tu profesor aici?

- Și eu? întreb aproape șocat. Vrei sa spui ca tu..