Memento Mori [APF]

Catch

    — Ești sigur că e o idee bună să mergem în Paris? a întrebat oarecum neîncrezător Chanhee din locul său, privind lung spre prietenul lui. Era sincer când spunea că se cam temea să ajungă acolo, asta pentru că a fost martorul unor lungi momente în care l-a privit țintă pe Changmin – care nu a scos niciun sunet de când a menționat că vor pleca în Franța și care doar privea încruntat în gol din spatele ochelarilor săi de soare.

      Briza verii, mai ales cauzată de viteza cu care barca lor se deplasa, îi deranja din când în când părul șuvițat, dar nimic nu părea să îl deranjeze sau să îl atingă în vreun fel. Și nici măcar vorbele prietenului său nu îl atingeau, fapt pentru care rozaliul a rămas fără un răspuns la întrebare pentru un alt timp bun.

    — Nu văd de ce trebuie să mergem... a mormăit din nou acesta, apoi a oftat și s-a moleșit în îmbrățișarea plușului de pe bancheta pe care stătea. Nu mi-e dor de Eric. Chiar nu vreau să îl văd când sunt teoretic în vacanță, știi? 

      Era evident că după atâta liniște Chanhee nu mai putea rezista și că trebuia să vorbească, chiar dacă asta însemna să vorbească de unul singur, dar la fel de evident era și faptul că în curând Changmin va exploda și că iar se va întâmpla ceva mai puțin plăcut.

    — Chanhee, dacă nu îți convine și nu taci, e posibil să te dau și pe tine rechinilor. Asta în cel mai bun caz, a vorbit pe un ton serios brunetul care acum stătea cu mâinile încrucișate la piept și care privea de data asta spre el. Nu mergem acolo ca să-l vedem pe Eric. Nici mie nu îmi este dor de el. Mergem acolo din cauza nenorocitului acela de–

    — Domnule? În mai puțin de cinci minute vom ajunge la mal, s-a auzit de data asta vocea căpitanului prin stație, întrerupând discuția celor doi.

      Brunetul și-a ridicat ochelarii înapoi pe cap, apoi și-a pocnit ușor gâtul înainte de a se ridica de pe bancheta pe care stătea alături de Chanhee și de a-l întreba din priviri dacă a auzit. Iar el normal că a auzit, doar că nu voia ca întâlnirea aceea să aibă loc. Avea o presimțire proastă și voia pe cât posibil să întârzie întâlnirea dintre ei și Eric, dar în același timp nici nu putea să facă prea multe. 

    — Changmin? a întrebat rozaliul ceva mai încet, sperând în continuare să poată opri timpul, chiar dacă era doar un biet muritor. Unde te grăbești? Trebuie să mă schimb, știi... nu pot merge prin Paris în pantaloni scurți–

    — Chanhee, e vară. Nimănui nu-i pasă de ce porți tu în Paris, a fost tot ceea ce i-a zis brunetul înainte de a dispărea pe scările ce duceau în jos și înspre camerele lor.

      Rămas singur, tânărul a oftat și a privit spre orizont pentru a vedea că erau chiar foarte aproape de mal și că implicit a pierdut orice șansă de a schimba ceva. Astfel, resemnat și fără vlagă și-a ridicat corpul subțire și a luat-o la pas în aceeași direcție, gata să ia cu el numai strictul necesar. Și așa nu avea nevoie de multe. Spera doar să nu dureze mult, chiar dacă se pregătea deja mental pentru ceva ce avea să semene cu Al Treilea Război Mondial.