Războiul Dantelelor - Cartea a doua: Dragoste de rege

16. Rămăşiţele zilei

Raoul şi Adèle fugeau netulburaţi prin grădină.

- Cum de nu ai murit? Am crezut că te-am pierdut din nou...

- Richard, a fost mereu ajutorul meu de dinăuntru şi mi-a lăsat o portiţă de scăpare!

Oboseala şi efortul psihic la care fusese supusă, o ajunse în cele din urmă pe Adèle, care încetini şi începu să se împleticească. Raoul se opri şi o susţinu cu un braţ, trăgând-o la pieptul lui. Ea ridică o privire temătoare spre el.

- Raoul, sunt o fiinţă groaznică?

- Ce-ţi venii să mă întrebi asta?

- L-am otrăvit pe Orry, cu otrava lăsată de fratele său, probabil. Vroiam să-ţi răzbun astfel moartea şi apoi să te urmez!

- Nu, nu eşti groaznică. Ai făcut ceea ce trebuia şi să nu ai remuşcări, doar ai scăpat lumea de un monstru teribil! Tu nu poţi fi niciodată o persoană groaznică... tu eşti un înger pentru mine! Mereu ai fost!...

Şi Raoul o privi atunci cum nu o mai făcuse nicicând, atât de intens îi era focul din ochii săi, încât îi încălzi inima pe dată. O cuprinse ferm cu braţele sale puternice şi sărutul intens şi răvăşitor ce i-l dădu, fu atât de nou şi vechi totodată încât o lăsă aproape fără suflare, iar ea îi răspunse cu aceeaşi intensitate.

Senzaţia braţelor sale în jurul ei, era cu adevărat singurul remediu împotriva primejdiilor, ce ştergea frica şi nimicea chinul gândurilor... Şi ea se scufundă cu euforie în această binecuvântată abandonare...

Adèle se trezi a doua zi, în camera din casa lor din Bons-Enfants cu zâmbetul pe buze, aşa cum nu se mai trezise de foarte mult timp. Ultimul lucru ce şi-l amintea din seara precedentă, era că adormise ostenită în braţele lui, după acea clipă de fericită uitare.

Se ridică pe jumătate şi observă pe perna alăturată, un singur fir de trandafir de un roşu sângeriu, asemenea vinului, cu petale ca şi catifeaua de mătăsoase. Îl miroşi cu nesaţ înainte de a desprinde de pe tulpină, răvaşul ataşat şi de a-l citii.

"Trăiesc prin tine, fiecare clipă a vieţii şi o voi trăi până la moarte. Te iubesc de un infinit de Universuri, plus încă unul. Mereu."

Inima i se încălzi plăcut în faţa acestei noi descoperiri. Misteriosul semnatar al acestor răvaşe răscolitoare n-a fost altul, decât el. Mereu el!

Coborâ din pat şi observă că fusese pregătită pentru ea o superbă rochie. O îmbrăcă şi se aranjă cu multă cochetărie, iar înainte de a coborâ, îşi mai aruncă o privire în oglindă gândind cu speranţă:

"Sper să mă găsească frumoasă!"

Adèle coborâ scările şi-l văzu pe Raoul aşteptând-o în salon. Raoul îşi ridică privirea la auzul paşilor săi şi rămase mut de admiraţie: nu mai era tânăra pe care o cunoscuse şi de care se îndrăgostise! Era acum o femeie matură, sigură pe sine şi plină de încredere, iar frumuseţea nu-i pălise deloc ci chiar se împlinise. Aşa cum nici el nu mai era cel de la început, dar schimbările acestea nu erau de rău augur.

- Eşti superbă! reuşi el în cele din urmă să zică.

Adèle trebuii să recunoască că arăta destul de bine în acea rochie de tafta turcoaz, ce foşnea plăcut la fiecare pas, cu un decolteu generos ce-i descoperea şi umerii catifelaţi, garnisit cu dantelă fin brodată, iar corsajul era superb brodat cu fir argintiu, iar mânecile erau scurte şi bufante. Părul şi-l pieptănase cu cărare pe mijloc iar chipul îi era încadrat de o multitudine de bucle măiestresc răsucite, în timp ce partea din spate a părului îi era prinsă într-un simplu şi lejer coc. La baza acestuia era prins şi un boboc de trandafir roz, cu o agrafă cu perle.