Războiul Dantelelor - Cartea a doua: Dragoste de rege

3. Reîntâlnirea

1661, mijlocul lui octombrie

Era o dimineaţă nespus de frumoasă şi călduroasă, fără nori. Încă nu se instalase pe de-a întregul capricioasa toamnă, cu ploile reci şi zilele mohorâte. Era deja de mult trecut de douăsprezece, dar Adèle încă nu se trezise. Deodată, zâmbi în somn şi oftă încet. Întinse mâna spre locul gol de lângă ea. Dar braţul ei, nu întâlni decât fineţea cearceafului rece şi un imens vid. Brusc, tresări şi se ridică pe jumătate. Îngrozită privi perna de alături şi imediat răsuflă uşurată. Dădu din cap, ca şi cum ar fi încercat să alunge o idee nebunească.

După aceea, coborâ din pat şi dădu perdelele la o parte. Zâmbi fericită, când văzu ce zi frumoasă era afară. Se îndreptă spre şifonier şi-şi alese cu grijă, nişte haine de o simplitate şi frumuseţe desăvârşite. Se îmbrăcă singură şi-şi împleti părul, într-o simplă cosiţă.

Apoi coborâ. Clémence o aştepta cu masa pusă. Mâncară împreună ca în fiecare zi, dar azi Adèle se simţea ciudat; mereu avea impresia, că mai este şi o a treia persoană la masă: îi simţea prezenţa peste tot. După ce terminară de mâncat, Clémence îi dădu mănuşile din piele fină şi cravaşa, informând-o că argatul îi pregătise murgul pentru cavalcada la care fusese invitată. Dădu nişte ultime instrucţiuni, cu privire la restul zilei şi Adèle îşi puse pe cap pălăria de fetru, împodobită cu o bogată pană.

- La revedere, madame şi distracţie plăcută! îi ură , Clémence din uşă.

Afară o aştepta ca de obicei Cauvignac , alături de propriul cal pregătit.

- Azi amice, merg la o cavalcadă cu contesa d'Etioles şi alte cunoştinţe! Este o zi atât de splendidă, nu?

- Da, este superbă , dar eu tot am să vă însoţesc!

- Bine, cum vrei! zise ea , învinsă.

După cavalcadă, Adèle fu invitată la palatul prietenilor săi unde luă prânzul. Salonul răsună de râsetele lor. După aceea se retraseră într-o anticameră, unde la un pahar de vin , Adèle le povestea noile sale păţanii. Ca şi prietena sa, Adèle şedea pe un fotoliu în timp ce Georges stătea sprijinit de birou, pe care erau câteva foi în dezordine. Fără să vrea, Georges făcu o mişcare mai bruscă şi căzu ceva greu de pe birou, exact la picioarele lui Adèle. Toţi amuţiră privind spre un tablou miniatural, într-o frumoasă ramă de lemn aurie sculptată, ce-l reprezenta pe Raoul.

Adèle puse paharul pe o măsuţă de lângă ea şi ridică tabloul, în timp ce Mignon şi Georges o observau în tăcere. Dar nu reuşiră să descopere nimic, deoarece ea învăţase între timp cum să-şi ascundă sentimentele. Chipul ei nu-i trăda nimic, din emoţia ce o cuprinsese. Ea privea acel tablou extrem de bine reuşit, ce-l reprezenta pe iubitul ei cu un trandafir roşu în mână. De fapt, i se vedea mai mult chipul şi numai o parte din mână. Parcă era viu: zâmbea nu numai cu gura, dar şi cu ochii săi de culoarea alunei şi parcă respira! Pictorului îi reuşise să redea cu perfecţiune şi roşeaţa lui caracteristică, din obraji.

- Pot să-l iau? întrebă ea, cu o voce stinsă. Nu am nici o amintire a lui...

- Desigur, Adèle! răspunse Georges, cu o voce sugrumată de emoţie. Eu mai am un tablou cu el.

- Trebuie să plec acum, scuzaţi-mă! Voi reveni mai des, de acum înainte, promise ea. Deodată, se opri din mers şi se întoarse spre ei uimită: Ce-s cu fetele astea sumbre?! Curaj!

Şi ieşi afară; Mignon îl privi pe Georges:

- Mai ieri, ea era cea abătută şi acum ea ne încurajează?

- Cred că ar trebui să ne prefacem, că nu am observat nimic.

- Bine, iubite.

- Doamne! Am şi uitat că am tabloul lui Raoul pe birou... zise el nenorocit. Sper doar să nu se întâmple nimic grav!