Războiul Dantelelor - Cartea a doua: Dragoste de rege

1. Renaşterea

Începând cu a doua zi, Adèle se închise în camera sa şi nu o mai lăsă pe Clémence să intre decât pentru a-i aduce de mâncare. Camerista îşi găsea mereu stăpâna, albă la faţă ca varul, cu cearcăne vineţii în jurul ochilor, roşii de plâns. Părea că se ţine de numai un singur fir, la marginea dintre viaţă şi moarte, un fir fragil ce se putea rupe în fiecare minut.

Din fericire, Adèle nu suferi trupeşte prea mult, deoarece încă se hrănea sporadic. Se afla doar într-o stare de amorţeală sufletească, trăind în trecut, iar unica senzaţie ce răzbătea prin mintea ei amorţită era durerea; o infinită durere!...

Adèle îşi petrecuse aceste zile lâncezind în pat, lipsită de vlagă, amintindu-şi şi plângând, plângând fără-ncetare! Şi în aceste zile tulburi, ea nu ştia de este zi ori noapte, de a trecut o săptămână sau o lună. Peste ani, când va încerca să-şi amintească de aceste zile, se va trezi în faţa unui zid de netrecut. Mintea umană îşi construise un zid de apărare, protejându-se astfel de aceste amintiri nimicitoare, ferecându-le cu grijă, într-un cotlon al minţii.

Într-o zi, se trezise brusc privind de câteva ore, la broderiile perdelelor de muselina ale patului şi atunci se ridică. Prezenţa amintirilor ce le deţinea dormitorul, martorul mut al multor dintre declaraţiile şi şoaptele lor de iubire, devenise de nesuportat.

Cuprinsă de o stranie grabă, se îmbracă cu o rochie simplă şi neagră de bumbac şi-şi împleti părul într-o lungă cosiţă. Tremurând, ea ieşi brusc din cameră şi apoi în stradă. Fugind cu înfrigurare, se duse la palatul d'Estarville pe care îl găsi părăsit; nu era nimeni care să-i dea vreo informaţie.

Plângând cu disperare, închirie o trăsură şi se duse la Pré-aux-clercs. Găsi cu uşurinţă, casa în ruine şi intră. Acolo zări abandonate în praf, o fâşie de mătase roz-pală , toată murdară cu sânge uscat, şi un pumnal, de asemenea, mânjit cu sânge. Puterile o părăsiră brusc şi îngenunche în colb. Cu o mână tremurândă, luă obiectele de jos şi le strânse la piept cu ardoare.

- Deci nu a fost un vis...îngăimă ea, printre suspine.

După câteva ceasuri, se reîntoarse acasă şi reintră în salonul la fel de tăcut. Totul era liniştit şi , plutea o pace dumnezeiască. Lasă obiectele sfinte ce le adusese cu ea, pe o măsuţă. Fereastra ce dădea în grădină era deschisă, lăsând să între o adiere răcoroasă, ce sălta în aer perdelele de muselină şi aducea plăcutul miros al trandafirilor şi crinilor.

Lumina din salon era sublimă, aproape dumnezeiască, asemănătoare tuturor acelora, care urmărite de pe un deal înalt , descriau lupta asiduă dintre razele soarelui şi norii pufoşi ca de vată; în acele momente întregul orizont pare să fie îmbăiat într-o combinaţie măiestrească de un azur pur şi de un roz pastel, de nuanţe liliachii şi purpuriu aurit, pe care fascicolele de lumină le săgetează fără milă, doar pentru a oferi spectacolul unor cortine de muselină ce ascund îndărătul lor adevărata faţă a lumii.

Această lumină părea că o reînsufleţeşte pe Adèle, căci culoarea începea să-i revină în obrajii ei palizi. O urmă de zâmbet miji pe buzele ei, dar chiar în acel moment păli. Două râsete cristaline ajunseră până la ea;două râsete pline de dragoste şi fericire...

Adèle râdea veselă în timp ce fugea , încercând să se sustragă îmbrăţişărilor pătimaşe ale lui Raoul. Fugea uşor, ademenindu-l, oprindu-se şi apoi chemându-l iar.

În cele din urmă, Adèle fu prinsă uşor, dar ferm, de mână şi oprită. Râse. Raoul o duse la pieptul lui, învârtind-o. Ameţiţi, dar şi împiedicându-se de covor, căzură jos. Adèle răsufla întretăiat şi-l privea pe Raoul ce era deasupra ei, cu vădita intenţie de a nu se da jos.