Arsă de vie

Hanan?

Nu o revăd cu noi în grajd, nu o văd mulgând vacile sau tunzând lâna oilor… mai curând la bucătărie s-o ajute pe mama. Poate că din această cauză ea mi-a dispărut din memorie. Cu toate acestea, eu socoteam şi iar socoteam, forţându-mă  să-i  aşez  în  ordinea  naşterii.  Nura,  Kainat, Suad, Assad şi…? A patra soră nu mai exista, îi uitasem până şi prenumele. Mi se întâmpla chiar să nu mai ştiu cine înaintea cui era născut. Eram sigură de Nura, sigură de Assad, dar şi astăzi încă ne încurc pe Kainat şi pe mine. Cât despre cea pe care o numesc Hanan, cel mai rău lucru este că nu mi-am pus, de-a lungul anilor, problema dispariţiei ei.Am „uitat-o” cu adevărat, ca şi când o poartă de fier s-ar fi închis după sora mea, sânge din sângele meu, făcând-o total invizibilă memoriei mele, şi aşa destul de tulburată.Dar nu demult totuşi o imagine s-a ivit în mod brutal, o viziune  atroce  s-a  impus  minţii  mele.  Cineva,  într-o reuniune de femei, mi-a arătat fotografia unei tinere fete, moarte, întinse pe jos, sugrumate cu un cordon negru, un fir de telefon. Am avut impresia că am mai văzut înainte ceva asemănător. Această fotografie îmi crea o indispoziţie nu numai din cauza acelei nefericite fete asasinate, ci şi deoarece căutam ca printr-o ceaţă, „să văd” ceva care mă privea personal. Şi a doua zi, în mod bizar, memoria mea s-a trezit dintr-odată. Fusesem acolo! Văzusem! Ştiam când dispăruse acea sora Hanan!De  atunci,  trăiesc  cu  acest  coşmar  în  minte  şi  sunt bolnavă din cauza asta. Fiecare amintire precisă, fiecare scenă a existenţei mele trecute care îmi revine brutal, la întâmplare,  mă  îmbolnăveşte.  Aş  dori  să  uit  pentru totdeauna aceste lucruri oribile şi, în mai mult de douăzeci de  ani,  reuşisem  acest  lucru,  aproape  inconştient.  Dar pentru a depune mărturie cum trebuie despre copilăria şi viaţa de femeie în ţara mea, sunt constrânsă să mă afund în  gândurile  mele,  ca  şi  cum  m-aş  scufunda  în  fundul puţului de care îmi era atât de frica  odinioară. Şi toate aceste frânturi din trecutul meu care revin la suprafaţă mi se par acum  atât de oribile,  încât îmi vine  greu să mă gândesc la asta.Mi se întâmplă să-mi pun întrebarea, singură şi cu voce tare: „Am trăit eu, oare, cu adevărat aceste grozăvii?”Trăiesc, le-am supravieţuit. Şi alte femei le-au trăit şi le trăiesc încă. Eu aş dori să uit, dar suntem atât de puţine supravieţuitoare care să poată vorbi, încât este de datoria mea să depun mărturie şi să retrăiesc aceste coşmaruri.Sunt  în  casă  şi  aud  ţipete,  apoi  o  văd  pe  sora  mea aşezată pe jos, dând din mâini şi din picioare, şi pe fratele meu  Assad  aplecat  deasupra  ei,  cu  braţele  depărtate  – tocmai  o  sugruma  cu  firul  de  la  telefon.  Îmi  amintesc această imagine ca şi când aş fi trăit-o ieri. Sunt atât de tare lipită de perete, de parcă aş dori să intru în el, să dispar. Sunt cu cele două surori mai mici, stau în faţa lor pentru  a  le  proteja.  Le  ţin  de  păr  ca  să  nu  facă  vreo mişcare. Assad trebuie să ne fi văzut sau să mă fi auzit venind, strigă: Rouhi! Rouhi! „Cară-te! Cară-te!”Alerg  către  scara  de  ciment  care  duce  la  camere, trăgându-le după mine pe cele doua surori. Unei micuţe îi e atât de frică, încât se împiedică şi se loveşte la un picior, dar eu o forţez să mă urmeze. Tremur din tot corpul. Ne închidem într-o cameră şi o consolez pe micuţă. Încerc să-i îngrijesc  genunchiul  şi  rămânem  acolo  toate  trei,  multă vreme, fără a face zgomot. Nu pot să fac nimic, dar absolut nimic  altceva  decât  să  păstrez  tăcerea  asupra  acestei grozăvii.Fratele meu o sugruma pe sora mea… Ea o fi fost la telefon, iar el a venit prin spatele ei ca să o sugrume. Ea a murit, sunt convinsă că e moartă.În  ziua  aceea,  ea  purta  un  pantalon  alb  bufant  cu  o cămaşă lungă, până la genunchi. Era desculţă. Am văzut cum se zbătea, i-am văzut braţele care îl loveau pe fratele meu peste faţă, în timp ce el striga: „Dispari!”Telefonul era negru, aşa mi se pare. Era aşezat pe jos, în camera principală, cu un fir foarte lung. Ea trebuie să fi încercat să telefoneze, dar nu ştiu cui şi pentru ce. Nu mai ştiu ce făceam înainte de asta, nici unde eram, nici ce a putut  să  facă  Hanan,  dar  nimic  din  comportamentul  ei, după  câte  ştiu eu, nu  era  de  natură  să  justifice  asta  – fratele meu să vrea să o strângă de gât. Nu înţelegeam ce se întâmplă.Am rămas în cameră cu cele două micuţe, aşteptând să se întoarcă mama. Ea ieşise, însoţită de tatăl meu. Assad era singur cu noi. Multă vreme m-am întrebat de ce nu era nimeni  altcineva  în  casă,  doar  noi.  Apoi,  amintirile  s-au legat.În acea zi, părinţii mei se duseseră s-o vadă pe soţia fratelui meu, la părinţii ei unde se refugiase, pentru că el o bătuse atunci când era însărcinată. Iată de ce fratele meu era  singur  cu noi,  în  casa  noastră.  Şi  trebuie  să  fi  fost furios, ca orice bărbat care suportă un asemenea afront. Ca de obicei, mie nu-mi parveneau decât frânturi de informaţii despre ceea ce se întâmplă. O fată nu asistă la reuniuni de familie, atunci când apar conflicte. Este ţinută deoparte. Am aflat mai târziu că această cumnată a mea a făcut un avort şi presupun că părinţii ei l-au acuzat pe fratele meu ca fiind răspunzător pentru asta. Dar, în ziua aceea, nu exista nicio legătură între cele două evenimente. Ce făcea Hanan  la  telefon?  Telefonul  ne  folosea  foarte  puţin.  Eu însămi trebuie să-l fi folosit de două sau trei ori pentru a vorbi  cu  sora  mea  mai  mare,  cu  mătuşa  sau  cu  soţia fratelui meu. Dacă Hanan chema pe cineva, acel cineva era din familie, neapărat.De câtă vreme era telefonul acela în casă? Probabil că nu erau prea multe pe-atunci în sat. Tatăl meu modernizase casa. Aveam o sală de baie, cu apă caldă şi, aşadar, un telefon…Când  părinţii  mei  s-au  întors  acasă,  ştiu  că  mama  a vorbit cu Assad. O revăd plângând, dar acum ştiu că se prefăcea. Astăzi, sunt realistă şi am înţeles cum se petrec lucrurile în ţara mea. Ştiu pentru ce sunt omorâte fetele. Ştiu cum se petrec lucrurile. Este o reuniune de familie în care  se  decide  astfel  şi,  în  ziua  fatală,  părinţii  nu  sunt niciodată  prezenţi.  Numai  cel  care  a  fost  desemnat  să omoare este în casă împreună cu fata.Mama mea nu plângea cu adevărat. Era ca într-un film. Ea ştia, fără îndoială, pentru ce fratele meu o sugrumase pe sora mea. Dacă nu, de ce ar fi ieşit tocmai în acea zi, împreună cu tatăl meu şi cu sora mea mai mare, Nura? De ce să ne fi lăsat singure acasă cu Assad? Ceea ce nu ştiu este  motivul  condamnării  lui  Hanan.  Ea  trebuie  să  fi săvârşit un păcat, dar nu văd care. Să fi ieşit singură? O fi fost văzută vorbind cu un bărbat? O fi denunţat-o vreun vecin? Este suficient atât pentru a se considera că o fată este sharmuta, că a abătut ruşinea asupra familiei şi că ea trebuie  să  moară  pentru  a  spăla  onoarea  nu  numai  a părinţilor, a fratelui, dar şi a întregului sat.Sora mea era mai matură decât mine, chiar dacă era mai tânără. Trebuie să fi comis o imprudenţă pe care, în mod firesc, o ignoram. Fetele nu îşi fac confidenţe. Le este prea frică să vorbească, asta se întâmpla chiar şi între surori. Mai ştiu şi eu câte ceva, pentru că şi eu însămi am tăcut…Îl iubeam mult pe fratele meu. Îl iubeam toate, pentru că era singurul bărbat din familie, singurul nostru protector, după tatăl meu.Dacă tatăl moare, el este cel care conduce casa şi, dacă la rândul lui, moare şi el şi nu mai rămân decât femeile, atunci  familia  este  pierdută.  Nu  mai  sunt  oi,  nu  mai  e pământ, nu mai e nimic. Cel mai rău lucru într-o familie este acela de a-l pierde pe unicul frate. Cum să trăieşti fără un bărbat? Bărbatul este cel care face legea şi cel care ne protejează,  fiul  este  cel  care  ia  locul  tatălui  şi  care  îşi mărită surorile.Assad era violent  ca şi tatăl meu. Era  un asasin, dar acest cuvânt nu are niciun sens în ţara mea, atunci când este vorba despre a omorî o femeie. Fratele sau cumnatul, sau unchiul, nu are importanţă care dintre ei are misiunea să apere onoarea familiei. Ei au drept de viaţă şi de moarte asupra femeilor  lor. Dacă tatăl sau mama îi spun fiului: „Sora ta a păcătuit, trebuie să o omori…” el o face pentru onoare, aşa e legea.Assad era fratele nostru adorat. Odată a căzut de pe cal – îi plăcea mult să se plimbe călare. Calul a alunecat şi el a căzut. Noi  am  plâns  atât de  mult, îmi aduc aminte. De suferinţă, mi-am sfâşiat rochia, mi-am smuls părul din cap. Din fericire, nu a fost grav şi noi l-am îngrijit. Dar când tatăl nostru şi-a rupt piciorul, eram atât de mulţumite, că am fi putut dansa de bucurie. Şi nici astăzi nu reuşesc să realizez că Assad este un asasin. Imaginea surorii mele sugrumate este un adevărat coşmar, dar în acel moment nu puteam să-l urăsc. Ceea ce făcuse era normal, desigur că a trebuit să accepte să o facă din datorie, fiindcă era necesar pentru toată familia. Şi îl iubeam.Nu ştiu ce a făcut Hanan. În orice caz, ea a dispărut. Eu am uitat-o. Nu înţeleg prea bine de ce. După frică, a venit cu certitudine logica vieţii mele de atunci, cutuma, legea, tot  ceea  ce  ne  obliga  să  trăim  aceste  lucruri  în  mod „normal”.  Ele  nu  devin  crime  şi  orori  decât  aiurea,  în Occident, în alte ţări unde legile sunt diferite. Eu însămi trebuia să mor şi faptul de a fi supravieţuit, ca prin minune, legii  cutumiare  m-a  tulburat  multă  vreme.  Acum  par  a înţelege că am suferit un şoc şi că propria experienţă a amplificat  acest  şoc,  până  la  a-l  face  să-mi  provoace  o amnezie asupra anumitor evenimente. Un psihiatru este cel care mi-a spus-o.Iată  cum  Hanan  a  dispărut  din  viaţa  şi  din  amintirile mele. Poate că a fost îngropată împreună cu ceilalţi nou-născuţi. Poate că a fost arsă, îngropată sub un talaz sau pe câmp.  Poate  că  au  dat-o  la  câini?  Nu  ştiu.  Văd  bine  şi privirea oamenilor de pe aici, atunci când vorbesc despre viaţa  mea  de  acolo,  le  vine  greu  să  înţeleagă.  Îmi  pun întrebări logice pentru ei: „A venit poliţia?” „Oare nimeni să nu  se  neliniştească  din  cauza  unei  dispariţii?”  „Ce  zic oamenii din sat?”N-am văzut niciodată poliţie, în viaţa mea. O femeie care dispare, asta nu e nimic. Şi oamenii din sat sunt de acord cu legea bărbaţilor. Dacă o fată care şi-a dezonorat familia nu este omorâtă, oamenii satului repudiază acea familie, nimeni nu mai vrea să-i vorbească sau să aibă de-a face cu ea, familia trebuie să plece! Şi atunci…Privind lucrurile aşa, sora mea a avut o soartă mai bună decât a mea. Ea a avut noroc că a murit. Cel puţin, nu mai suferă. Aud încă şi acum ţipetele surorii mele, ea urla de-a binelea!  Kainat  şi  cu  mine  ne-am  temut  pentru  noi,  o vreme. De fiecare dată când îl vedeam pe tata, pe fratele meu sau pe cumnatul meu, ne temeam. Şi, uneori, nu mai reuşeam  să  dormim.  Mă  trezeam  adeseori  noaptea. Simţeam  o  ameninţare  permanentă.  Assad  era  mereu furios, violent. El nu avea dreptul să meargă să-şi vadă soţia: ea ieşise din spital pentru a se întoarce la părinţii ei, pentru  că  el  o  bătuse  crunt.  Şi  totuşi,  ea  a  revenit  să trăiască  cu  el,  aşa  e  legea.  Şi  i-a  dăruit  alţi  copii,  din fericire, băieţi. Noi eram mândre de el, îl iubeam mereu la fel de mult, chiar dacă ne era frică de el. Ceea ce nu înţeleg este că îl uram pe tatăl meu, tot atât pe cât îl adoram pe fratele meu, cu toate că la urma urmei, semănau foarte mult.Dacă  m-aş  fi  măritat  în  satul  meu  şi  dacă  aş  fi  dat naştere unor fiice, şi Assad ar fi fost însărcinat să o omoare pe una dintre fiicele mele, aş fi făcut ca şi celelalte femei, aş fi suportat fără a mă revolta. Este de neînchipuit  să gândeşti şi să spui aici un asemenea lucru, dar pentru noi, acolo, aşa era.Astăzi este altfel, pentru că eu am murit în satul meu şi m-am născut a doua oară, în Europa. Şi astfel, alte idei mi-au pătruns în gândire.Şi totuşi, îl iubesc şi acum pe fratele meu. Este ca o rădăcină de măslin pe care nu o poţi smulge, chiar dacă arborele a căzut.