Arsă de vie

Memoria

Sunt născută într-un sat micuţ. Mi s-a spus că era aşezat undeva pe teritoriul iordanian, apoi – transiordanian, apoi – cisiordanian, dar, cum eu nu m-am dus niciodată la şcoală, nu ştiu nimic despre istoria ţării mele. Mi s-a mai spus că m-am născut acolo fie în 1958, fie în 1957… Aşadar, astăzi am în jur de patruzeci şi cinci de ani. Acum douăzeci şi cinci de ani, eu nu vorbeam decât araba, nu ieşisem niciodată din satul meu mai departe de câţiva kilometri de ultima casă, ştiam că există oraşe mai departe, fără să le fi văzut vreodată. Nu ştiam dacă Pământul este rotund sau plat, nu aveam  nicio  idee  despre  ce  înseamnă  lumea!  Ştiam  că trebuie să-i detest pe evrei, care ne luaseră pământul, tatăl meu îi numea „porci”. Nu trebuia să te apropii de ei, nici să le vorbeşti, nici să-i atingi, fiindcă exista riscul să devii şi tu porc ca ei. Trebuia să-mi fac rugăciunea de cel puţin două ori pe zi, recitam ca mama şi ca surorile mele, dar nu am aflat despre existenţa Coranului decât după mulţi ani, în Europa. Unicul meu frate, regele casei, mergea la şcoală, dar fetele – nu. A te naşte fată la noi era un blestem. O soţie trebuia să nască mai întâi un băiat, cel puţin unul, iar dacă năştea numai fete, îşi băteau joc de ea. Era nevoie de maximum două sau trei fete în casă pentru munca, pentru lucrul câmpului sau îngrijirea animalelor. Dacă mai veneau şi altele, asta era o mare nenorocire de care trebuia să scapi cât mai urgent. Şi am aflat repede cum se debarasau de ele. Am trăit aşa până în jurul vârstei de şaptesprezece ani, fără a şti nimic în afara faptului că, fiind fată, eram ceva mai puţin decât un animal.Era  prima  mea  existenţă,  cea  a  unei  femei  arabe  în Cisiordania. Asta a durat douăzeci de ani şi eu acolo am murit. Moartă fizic, social, pentru totdeauna.A doua mea existenţă a început în Europa, la sfârşitul anilor ’70, pe un aeroport internaţional. Sunt o rămăşiţă umană suferind pe o targă. Miros a moarte în aşa măsură, încât  pasagerii  avionului  care  m-a  adus  până  acolo  au protestat. Chiar ascunsă în spatele unei perdele, prezenţa mea le-a fost insuportabilă. Mi se spune că voi trăi, dar eu ştiu bine că nu, şi îmi aştept moartea. Chiar o implor să mă ia. Moartea este de preferat suferinţei şi umilinţei. Nu a mai rămas nimic din corpul meu, de ce vor ei să mă facă să trăiesc, de vreme ce eu nu doresc să mai exist, nici cu trupul, nici cu spiritul?Astăzi încă, mă mai gândesc la ce a fost. Aş fi preferat să mor, cu adevărat, decât să înfrunt aceasta a doua viaţă a mea,  care  mi  se  oferea  cu  atâta  generozitate.  Dar  a supravieţui, în cazul meu, era un miracol. Asta mi-a permis să depun mărturie acum, în numele tuturor acelora care nu au avut aceasta şansă, care continuă să moară şi în zilele noastre, din acest unic motiv: sunt femei.A trebuit să învăţ limba franceză, ascultându-i pe oameni şi străduindu-mă să repet cuvintele care mi se explicau prin semne: „Rău? Nu e rău? Să mănânci? Să bei? Să dormi? Să mergi?” Şi eu răspundeam prin semne „da” sau „nu”.Mult mai târziu, am învăţat să citesc cuvintele din ziar, cu multă răbdare, zi după zi. La început, nu descifram decât anunţurile mici, ferparele, frazele scurte cu cuvinte puţine, pe care le repetam fonetic. Câteodată aveam impresia că sunt un animal care era învăţat să comunice ca oamenii, în timp ce în capul meu, în limba arabă, mă întrebam unde sunt, în ce ţară şi de ce nu eram moartă în satul meu. Mi-era ruşine că sunt încă în viaţă, nimeni nu ştia asta. Mi-era frică de aceasta existenţă şi nimeni nu mă înţelegea.Trebuia să spun toate astea înainte de a încerca să adun cioburi  din memoria  mea, pentru că aş fi vrut ca toate cuvintele mele să fie cuprinse într-o carte.Am o memorie cu goluri. Prima parte a existenţei mele este plină de imagini, scene ciudate de violenţă ca într-un film. Mi se întâmplă ca să nu cred nici eu, cu atât mai mult cu cât mi-e foarte greu să le pun în ordine. Este posibil, de exemplu, să uit numele uneia dintre surorile mele? La ce vârstă s-a căsătorit fratele meu? În timp ce nu am uitat caprele, oile, vacile, cuptorul cu pâine, spălatul rufelor din grădină, recolta de conopidă şi de dovlecei, de roşii şi de smochine… grajdul şi bucătăria… sacii de grâu şi şerpii? Terasa unde-mi pândeam iubitul? Lanul de grâu unde am comis „păcatul”?Aşadar, îmi amintesc cu greu de copilăria mea. Uneori, o culoare sau un obiect mă frapează şi atunci îmi revine o imagine,  un  personaj,  strigăte,  feţe  care  se  amestecă. Adeseori,  când  sunt  întrebată  ceva,  vidul  definitiv  se instalează în capul meu. Caut cu disperare răspunsul, dar el nu vine. Sau apare subit o altă imagine şi nu ştiu cu ce corespunde  ea.  Dar  imaginile  astea  sunt  înregistrate  în capul meu şi nu le voi uita niciodată; căci nu poţi să-ţi uiţi propria moarte.