Arsă de vie

Fiul meu

Laetiţia şi Nadia erau încă mici, când am revenit în vizită la familia mea adoptivă pentru prima oară de când eu i-l „abandonasem” pe Maruan.

Mă temeam de reacţiile fiului meu  faţă  de  cele  două  surori  mai  mici.  El  păşea  în adolescenţă, eu îmi construisem o altă viaţă fără el şi nu ştiam dacă îşi va mai aduce aminte de mine, dacă îmi va purta  pică  sau  se  va  dezinteresa  de  noi. 

De  câte  ori telefonam pentru a preveni vizita mea şi neliniştile mele, mi se răspundea: „Nu, nu, nu sunt probleme, Maruan este la curent, poţi veni”.Dar  adeseori  el  nu  era  acolo.  Întrebam  de  el  şi  mă asigurau de fiecare dată că-i mergea bine.

Eu l-am văzut de trei ori în douăzeci de ani. Şi mă simţeam rău de fiecare dată. Plângeam când mă întorceam acasă. Cele două fete ale mele treceau pe stradă pe lângă fratele lor fără să ştie cine e, în vreme ce el era la curent. El nu se manifesta în niciun fel, nu reclama nimic, iar eu tăceam. Erau vizite care îmi puneau nervii la încercare. Nu puteam să-i vorbesc, nu aveam forţă pentru aşa ceva. Ultima oară, Antonio mi-a spus:

— Cred că ar fi mai bine să nu te mai duci acolo. Plângi tot timpul, cazi în depresie, asta nu foloseşte la nimic. El are viaţa lui, părinţi, o familie, prieteni… Lasă-l în pace! Într-o zi, mai târziu, o să-i explici dacă ţi-o va cere!

Mă simţeam mereu vinovată, refuzam să revin asupra trecutului,  cu  atât  mai  mult  cu  cât  nimeni  nu  ştia  că avusesem un fiu, în afară de Jacqueline şi de soţul meu. Mai era el fiul meu? Nu voiam o dramă de familie, era prea mult.Ultima oară când l-am văzut avea în jur de cincisprezece ani.  El  s-a  şi  jucat  la  un  moment  dat  cu  surorile  lui… Schimbul dintre noi s-a limitat la câteva cuvinte de o tristă banalitate.

— Bună ziua, cum îţi merge?

— Bine, dar ţie?Au trecut aproape zece ani. Credeam că m-a uitat, că nu mai existam în viaţa lui de bărbat adult.

Ştiam că lucrează, că trăia într-o garsonieră cu o prietenă, ca toţi tinerii de vârsta lui.Laetiţia  avea  treisprezece  ani,  Nadia, doisprezece.  Mă consacram educaţiei lor şi mă convingeam că îmi făcusem datoria.

În momentele de deprimare, în mod egoist, îmi spuneam că, pentru a continua să supravieţuiesc, era mai bine să uit. Îi invidiam pe oamenii fericiţi, cei care nu au avut nenorociri în copilărie, care nu au secrete, nu au o viaţă dublă. Ceea ce pot spune este că doream să îngrop viaţa mea dintâi, cu toată puterea, ca să pot fi ca ei. Dar de fiecare dată când participam la o conferinţă, când trebuia să  povestesc  acea  viaţă  de  coşmar,  fericirea  aceea  se cutremura din temelie, ca o casă prost construită.

Antonio o vedea bine şi Jacqueline, de asemenea. Eram fragilă, dar simulam că nu sunt.Într-o zi Jacqueline îmi spune:

— Ai putea să faci un serviciu altor femei dacă am scrie o carte despre viaţa ta.

— O carte? Dar eu de-abia ştiu să scriu…

— Dar ştii să vorbeşti…

Nu ştiam că puteai „să vorbeşti” o carte. O carte este un lucru atât de important… Din nefericire, eu nu fac parte dintre  cei  care  citesc  cărţi.  Fetele  mele  citesc.  Antonio poate să citească. Eu prefer ziarul de dimineaţă. Eram atât de impresionată de ideea unei cărţi, eu – subiectul unei cărţi,  că  ea  mi-a  pătruns  în  minte.  De  mai  multe  luni, văzându-mi fetele crescând, îmi spuneam că într-o zi va trebui să le spun mai mult. Dacă toate acestea ar fi fost scrise într-o carte o dată pentru totdeauna, ar fi mai puţin angoasant pentru mine decât să le înfrunt singură pe fiicele mele.