Arsă de vie

A construi o casă

În seara aceea, Antonio a ieşit în oraş cu un prieten, ca să mă lase singură cu copiii.

Sâmbătă seara, orele şapte, 16 noiembrie 2002.

Cina e veselă. Ei devorează tot şi râd de orice. Laetiţia, foarte limbută, nu încetează să pălăvragească, după obiceiul ei. Maruan a venit cu prietena sa. Pentru fiicele mele el nu este încă, oficial, decât unul din copiii pe care iam cunoscut în familia mea de găzduire. Prezenţa lui nu le miră, ele sunt bucuroase să iasă într-o sâmbătă seara cu mama lor şi cu prieteni.

N-au crescut împreună şi totuşi dau impresia de a fi complici. Mă temusem că această mică petrecere de seară putea să reprezinte o grea încercare. Antonio mi-a spus înainte de a pleca:

— Cheamă-mă, daca ai nevoie de mine, am să vin să te iau.

E bizar, dar mă simt bine, aproape că nu-mi mai este frică. Doar puţină nelinişte pentru cele două fete. Maruan o tachinează pe cea mai mare.

— Vino, Laetiţia, vino lângă mine!

O strânge în braţe glumind. Ea se întoarce spre mine spre a-mi şopti:

— Ce simpatic este, mamă!

— Da, e adevărat.

— Şi ce frumos este!

Observ detaliile celor trei feţe ale lor. Maruan seamănă parcă mai mult cu Laetiţia, poate că la frunte. În unele momente regăsesc la el o expresie a Nadiei, mai gânditoare şi mai rezervată decât sora ei. Laetiţia îşi exprimă întotdeauna sentimentele, iar reacţiile ei sunt câteodată prea impulsive. A moştenit latura italiană a tatălui său. Nadia le păstrează mai curând pentru sine.

Oare vor înţelege? Am prea mult tendinţa să le consider încă nişte puştoaice de trei ani şi să le protejez peste măsură. La vârsta Laetiţiei, mama mea era deja măritată şi însărcinată.

Ea tocmai mi-a spus: Ce frumos este

Ar fi putut să se îndrăgostească de fratele ei! Tăcerea mea ar fi putut să declanşeze o serie de catastrofe. Pentru moment ei izbucnesc în râs, bătându-şi joc de un bărbat care este beat în turtă. El se uită spre masa noastră adresându-se de departe lui Maruan:

— Imbecil ce eşti! Tu ai norocul să fii cu femei! Patru femei, iar eu sunt singur!

Maruan este mândru şi aparent susceptibil. Mormăie:

— O să mă scol să-i sparg mutra.

— Nu, rămâi aici, te rog!

— Bine

Patronul restaurantului îl îndepărtează pe intrus, cu blândeţe, şi masa se încheie în glume şi hohote de râs.

Mergem să-l însoţim pe Maruan şi pe prietena lui până la gară. El locuieşte şi lucrează la ţară. Fiul meu se ocupă de grădini şi de întreţinerea spaţiilor verzi. Pare că îşi iubeşte meseria, ne-a vorbit puţin şi la masă despre asta. Laetiţia şi Nadia nu au încă planuri precise la vârsta lor. Nadia vorbeşte despre croitorie, Laetiţia trece de la o idee la alta. Merg toţi trei în faţa mea pe strada care coboară spre gară. Maruan este în mijloc, Laetiţia îl ţine de un braţ, Nadia de celalalt. Este pentru prima oară în viaţa lor când fac acest lucru, în deplină încredere. Eu încă nu am vorbit şi Maruan este formidabil, lasă lucrurile în voia lor. El sporovăieşte cu cele două fete în modul cel mai firesc, ca şi când le-ar fi cunoscut dintotdeauna. Eu n-am avut multe bucurii în viaţa mea, înainte de căsătoria cu Antonio şi de naşterea fiicelor mele. Maruan s-a născut în suferinţă, fără tată, iar ele – în fericire, comoara tatălui lor. Destinele lor sunt diferite, dar râsul lor îi adună la un loc mai bine decât aş fi putut vreodată să o fac eu. Un sentiment necunoscut mă copleşeşte. Sunt mândră de ei. În seara aceasta, nu-mi lipseşte nimic. Nu simt nici angoasă, nici tristeţe, numai pace în sufletul meu. Pe peronul gării, Laetiţia îmi spune: