Petale de cireș și sânge

Capitolul 4

" Nu veți veni și veți vedea
singurătate? Doar o frunză
de la kiri.

Joshua povestește:
Am fost repartizat în prima divizie de luptă. Mi-am strâns mâna pe mânerul sabiel, aceasta simțindu-se atât de nelalocul ei. Va trebui să folosesc cealaltă lamă a sabiei, cea care curmă vieți, altfel eu voi fi cel care va muri. Atmosfera e macabră, chipurile celorlalți sunt inexpresive, goale. Pașii îmi erau grei ca de plumb, iar sufletul îmi era extrem de încărcat. Aș da orice să nu fiu implicat într-un război atât de repede, să îmi pot lua măcar rămas bun. Okita-san și-a pus mâna pe umărul meu, făcându-mă să tresar.
- Nu gândi prea mult, a rostit cu sobrietate, complet diferit de persoana din seara precedentă. Totul ține de noroc. Cât de norocos ești, Joshua?
A deschis ușa hanului cu toată forța, lemnul trosnind și scoțând un sunet grotesc. A ridicat mâna în semn de să pornim și am năvălit cu toții. Nu se așteptau, însă elementul surpriză a durat doar câteva secunde, fiind înăbușit de sunetul dansului săbiilor lovindu-se una de alta. Un ronin s-a repezit spre mine furia lui fiind impregnată atât de adânc pe chip. Lama sabiei mele a făcut contact cu a lui într-o încercare frenetică de supravietuire. O lovitură, două, trei, tăișul lamei i-a spintecat stomacul, leșul prăvălindu-se pe caldarâm fără suflare.
Nu am avut timp să mă simt vinovat că un altul a apărut de nicăieri. Sunt prea mulți, am constatat. Planul de a ne despărți a fost o idee proastă. Noi am fost cei prinși în capcană, de fapt. Am aruncat un samurai cât colo, acesta căzând lângă celălalt. Unde e cealaltă divizie? Teama a pus stăpânire pe mine, lichidă și nimicitoare. Concentrează-te. Am strâns atât de tare mânerul sabiei încât mâna a început să îmi sângereze. Veneau din toate părțile.
- Okita-san, am strigat, unde sunt ceilalți?
Strigătul meu a fost blocat în acele urlete de luptă și de durere pentru că nu a ajuns niciodată la destinatar. Sabia mea își crea drumuri printre trupuri.
- Cine vă credeți voi să ne vindeți țara străinilor?!
Roninul s-a repezit spre mine cu o sete macabră de moarte. Strălucirea sabiei luându-mi privirea pentru o secundă, suficientă. Durerea mi-a străpuns tot trupul, nimicitoare și agonizantă. Sânge. Mâinile îmi erau îmbibate în sânge, culoarea sfârșitului. Expresia chipului i s-a preschimbat într-o grimasă.
- Așa vă trebuie, a strigat cu ură.
Locuitorii aceleiași țări ucigându-se între ei din motive politice. M-am proptit de cel mai apropiat perete din cedru, simțindu-mă dintr-o dată obosit. Îmi simt pleoapele foarte grele, chiar și durerea a devenit ceva ușor de suportat. Țipetele se auzeau undeva în depărtare. Eram rupt de tot ceea ce se întâmpla în jurul meu. Mi-am închis ochii chipul său apărându-mi în minte. Aș da orice să îi mai văd zâmbetul. Un surâs mi s-a strecurat pe buze. Ar fi trebuit să îl sărut. Întunericul a pus stăpânire pe mine înainte de a-mi lasă imaginația să o ia razna și să mă întreb ce gust au buzele sale trandafirii. Nimic.
Jeonghan povestește:
  Nici măcar kimonoul înflorat pe care îl purtam nu putea să îmi ascundă neliniștea său zâmbetul tâmp de pe buze sau din privire. Lumea pare atât de luminoasă și lipsită de sens atunci când ești îndrăgostit. Este încă după-amiază, iar eu mă plimb dintr-o parte a camerei în alta, fără stare, întrebându-mă cât o să mai dureze până amurgul o să cuprindă orașul.
  M-am privit în oglindă pentru a mia oară în această zi. Mi-am prins părul șaten cu nuanțe aurii cu o betelie rubinie la spate. Un zâmbet fugar mi s-a instalat pe buze. Chipul care până acum mi se părea familiar a căpătat dintr-o dată o strălucire stranie. Sunetul ușii deschizându-se m-a făcut să tresar. Bunica a pătruns în încăpere și s-a așezat. Mă analiza cu subânțeles.
  - Cred că Hanni a noastră a găsit motive pentru a-i păsa de înfățișarea sa, a rostit chicotind.
  - Nu-i adevărat, bunico, am contrazis-o eu.
  - Bine, bine, s-a declarat înfrântă. Am venit să te ajut cu dansul.
Am abandonat oglinda.
  - Mama unde este?
  - A spus că pleacă să cumpere ceva din piață, a sosit și răspunsul.
Probabil kimonouri sau produse de înfrumusețare, am concluzionat. A pornit muzica, sunetul animându-mi trupul. O piruetă în coace, o răsucire în partea cealaltă, o mână ridicată și procesul se repetă. Bunica mă mai oprea să îmi facă câte o observație. Mi-ar plăcea să dansez pentru el. Să știu că mă privește doar pe mine și numai pe mine. Doar acest gând mi-a făcut inima să îmi bată mai puternic.
Mama a năvălit în încăpere ca un uragan, speriindu-ne pe amândouă. Gâfâia. I-am oferit un pahar cu apă pe care l-a băut dintr-o înghițitură și au fost nevoie de minute bune pentru a-și reveni.
- E o luptă în oraș, a reușit să articuleze.
  Lupte sunt mereu. Ronini care se dau în spectacol, însă expresia de pe chipul său îmi spunea că e altceva, mult mai grav de atât. Bunica a dat glas gândurilor mele:
  - Samuraii își folosesc mereu săbiile și nu mințile, a concis.
  - E altfel de această dată. Tot orașul e în haos, îngrijorarea de pe chipul ei mă sperie. Sunt implicați acei Shinsengumi.
  Am simțit cum tot pământul îmi fuge de sub picioare la pronunțarea acelui nume. Joshua-san se află printre ei.
  - Cei care ajutau locuitorii, a întrebat bunica, mama aprobând-o.
Mi-am mușcat buza inferioară atât de tare încât am simțit gustul amar al sângelui. Dacă i s-a întâmplat ceva? Acestă întrebare îmi macină sufletul, mi-l transformă în scrum.
  - Unde, am rostit, temerile punând stăpânire pe toate gesturile mele.
  - Hanul Ikedaya.
Nu am mai stat pe gânduri. Am fugit, fiind mânat de acest instinct. I s-a întâmplat ceva. Nici strigătul mamei nu m-a oprit, nici al bunicii. Am părăsit Shimabara în timp record. Ale naibii sandale! M-am oprit în loc și m-am debarasat de ele, picioarele mele fiind eliberate în țărână. Acum e mult mai ușor să alerg, chiar dacă acest kimonou mă încetinește extrem de mult. Oamenii se strângeau în grupuri, grupulețe șușotind, alții se îngrămădeau pe stradă făcându-mi deplasarea imposibilă. Hanul se afla în cea mai deplorabilă stare posibilă purtând urmele a ceea ce se întâmplase aici cu câteva minute, ore în urmă. Am ajuns prea târziu. Abia acum mi-am permis să respir cum trebuie.
  Totul era distrus, de la mese și scaune, până la lemnul din care erau confecționare cea mai mare parte din obiecte. Până și atmosfera e mult mai grea, apăsătoare. Unde ești, Joshua-san? Descurajarea mi s-a strecurat în suflet. Nu e momentul să renunți, m-am încurajat. Shinsengumi trebuie să aibă o ascunzătoare, nu? 
  O mână mi s-a înfășurat în jurul încheieturii și un individ s-a postat în fața mea. Nu avea mult peste 20 de ani, însă luptele îi înăsprise chipul.
- Ce aduce pe aici o frumusețe ca tine?
Dezgust. L-am privit cu dezgust. Libidinos imbecil. Ți-ai găsit momentul prost să apari, am scrâșnit din dinți. Mi-am smucit mâna până mi-am eliberat-o și l-am lovit acolo unde îl doare cel mai tare, lăsându-l agonizând de durere sub privirea întregii mulțimi.
- Curvo, continua să strige și să urle în urma mea.
Trebuie să găsesc bărbatul pe care îl iubesc. Dar el nu trebuie să știe asta.