Petale de cireș și sânge

Capitolul 3

" Uneori norii
   Aduc odihna
   Celor care admiră luna!"
Joshua povestește:
  Ar trebui să simt dezgust, însă nu o fac, ba chiar sunt intrigat de el. Intrigat de tot ceea ce înseamnă, de toate particulele care îl constituie. Chipurile noastre se aflau la o distanță de câțiva centimetri, răsuflările noastre amestecându-se. Aș putea să îl sărut dacă aș vrea, de fapt simt nevoia să îl sărut, e atât de arzătoare și agonizantă în interiorul meu. Mi-am înfășurat brațul în jurul taliei sale. Nu s-a opus.
  - Hanni-chan sau să îți spun Hanni-kun, cuvintele mele l-au făcut să încerce să se smulgă din strânsoarea mea.
  Pentru un băiat nu are deloc forță, am constat, lucru care m-a făcut să rânjesc. Trăim într-o iluzie, unde pacea este doar un miracol, complet feerică care durează foarte puțin timp înainte de a fi acaparată de sângerosul război. Trăim într-o bulă de sticlă atât de firavă încât abia o observăm, noi samuraii o știm. Iar de la o vârstă fragedă capătăm responsabilitatea pentru deciziile pe care le luăm. Este foarte ușor să ucizi, însă care sunt consecințele? Oamenii mor atât în vreme de pace cât și în război. Diferența o constituie siguranța pe care ți-o oferă pacea, chiar ea instabilă. Întotdeauna va exista cineva care va dori să dețină întreaga putere în mâinile sale, năruind această pace. O să regret că nu l-am sărutat mai târziu.
  - Ce ești dispus să faci pentru a-ți păstra secretul, am întrebat cercetându-i chipul gingaș.
  Ochii lui de jad mai aveau puțin și mă sugrumau prin intensitatea privirii lui. Ceva din mine spune că nu vrea să îi mai dea drumul vreodată.
  - Poți avea grijă de mine în fiecare seară, am rostit, dorind cu ardoare să mă scufund în acel abis infinit. Te las să te gândești.
  M-am ridicat cu greutate, deși aș fi preferat să rămân astfel, îmbăiat de căldura și mireasma trupului său.
  - Noapte bună, Hanni-kun, i-am urat înainte de a păși din nou pe acel coridor.
Un zâmbet ștrengar mi-a apărut pe buze. Simt cum a înflorit ceva în mine, cum viața mea a căpătat dintr-o dată altă însemnătate. El a făcut asta. Dintr-o dată conștientizarea faptului că aș putea muri în orice secundă mi-a lăsat un gust amar, de fiere. Niciodată nu am observat cât de nepăsătoare mi-a fost existența.
  Încercarea de a-i găsi pe ceilalți printre atâtea camere și holuri care se intersectează mi s-a părut imposibilă, așa că am încercat să găsesc ieșirea, misiune la fel de imposibilă. După ce am pătruns în camerele unor bogătași rupți de beți în ipostaze cât mai ciudate, am reușit într-un final. M-am așezat pe una din treptele înguste, bucurându-mă de liniștea pe care mi-o poate aduce această seară răcoroasă de primăvară.
  Jeonghan povestește:
  Cuvintele lui continuă să mi se tot repete în minte asemeni unei coregrafi pe care nu trebuie să o uit vreodată. Dacă se va afla, voi fi nevoit să plec. Locul meu nu este aici, nu a fost niciodată. Însă nu aș putea să suport vinovăția că le-am dezamăgit. Să mă aflu aici reprezintă totul pentru ele.
  Nu am de ales. El are totul în mâini și eu nimic, o știe. Pe acest lucru se bazează. Dar de ce? De ce îl interesează persoana mea. Nu îmi pot scoate din minte chipul său, acel zâmbet tainic pe care mi-l oferă. Mi-ar plăcea să mi-l ofere doar mie. Nu am simțit așa ceva pentru nimeni. O bătaie în ușă m-a făcut să tresar. Un alt client? În sinea mea speram să fie el.
  Zâmbetul mamei, mi-a mai alungat din furtuna care se mai dezlănțuia în interiorul meu. Ducea în mâini o tăviță cu o cană de ceai. S-a așezat, îndemnându-mă să fac același lucru. A făcut totul pentru a-mi fi mie bine.
  - Mereu când ai avut ceva pe suflet o cană de ceai înainte de culcare a fost tratamentul potrivit, încă de când erai mic, a surâs privirea ei fiind îndreptată oriunde în altă parte.
  A avut întotdeauna acest talent, de a-și da seama de ceea ce simt înainte de a-i spune.
  - Ești liber să faci ce vrei, Jeonghan, mi-a mărturisit. Îmi pare rău că te-am obligat să fi aici.
- Îmi place să mă aflu aici, mamă, i-am oferit un zâmbet care a mai liniștit-o.
  Dacă nu ar fi avut ele grijă de viitorul meu probabil aș fi devenit un samurai, sau mai rău, un ronin. Mi-am privit mâinile cu degete subțiri, formate de atâția ani de cântat la pian. Oare aș fi capabil să țin o sabie în mână? Am sorbit o gură din ceaiul fierbinte, lichidul având un efect vindecător asupra sentimentelor mele.
  - Mamă, ce ai simțit când te-ai îndrăgostit de tata, am întrebat chipul ei blajin luminându-se.
Tata a fost un samurai aflat în slujba shogunului, comandantul suprem militar, cuvântul lui făcând legea. Tokugawa Iemochi. Chiar și pe timp de pace continuă să moară oameni. Chiar dacă timp de 268 de ani shogunul a făcut parte din aceeași familie întotdeauna va exista va exista cineva care va dori să îi ia locul.  Tata a fost ucis într-o luptă stradală de ronini, ronini care dezaprobau sistemul și îl urau pe shogun. Gândul că i s-ar putea întâmpla și lui așa ceva mă îngrozește.
  - Era o noapte ploioasă, cireșii abia înfloriseră, mugurii lor dând un aer de tinerețe asupra orașului, a început să povestească cu melancolie.
  Am auzit povestea de mii de ori până acum, însă de fiecare dacă când o aud apare un detaliu nou.
  - Și acum mi-l amintesc intrând pe acea ușă cu sabia atârnându-i cu greutate în jurul brâului. Chipul îi era tanâr și pielea fragedă, însă avea căutatura aspră, formată de mânuirea sabiei, a oftat cu tristețe. Din prima clipă în care l-am văzut am știut că el e persoana pe care o vreau în viața mea, a surâs. Pur și simplu nu mai puteam să mi-l scot din minte, iar faptul că a tot continuat să vină în fiecare seară a făcut lucrurile mult mai grave, a chicotit. Până mi-a mărturisit că mă iubește.
  Iar eu... Am privit adânc în interiorul meu. Vreau să mă cufund în acel chihlimbar topit, să mă pierd cu totul în privirea și ființa lui. E periculos, o știu prea bine. M-am îndrăgostit tot de un samurai.
  Joshua povestește:
Strigatele de îndurare din acea încăpere mi-au ridicat fiori pe șira spinării. Vice-comandantul demon torturează un ronin cu cea mai îngrozitoare răceală pe care am văzut-o vreodată. Clanurile Choshu și Tosa au adunat ronin de pretutindeni, antrenându-i la hanul Ikedaya. Cu ce scop? Asta încearcă vice-comandantul  să afle prin modalități nu prea morale.
  M-am îndepărtat de acel loc, sunetele acelea grotești întorcându-mi stomacul pe dos. Susținători ai împăratului, susținători care se opun "Deschiderii Japoniei" spre lumea nouă. M-am așezat pe iarba proaspătă, mirosul îmbietor mai alungându-mi din gândurile nefaste. Pojghița subțire s-a spart, am constat. Pacea se va frânge extrem de ușor, dar să fiu sincer nimeni nu se aștepta să dureze 268 de ani.
  Poate nu îl voi mai vedea niciodată. Acest gând a secătuit totul din mine asemeni unei ape curgătoare care ia toate aluviunile cu ea. Vreau să trăiesc pentru a-i mai auzi vocea, pentru a-i simți atingerea. M-am îndrăgostit. Acest lucru va deveni puterea sau slăbiciunea mea.
  Vice-comandantul a ieșit din camera sa cu o mină acră. M-am ridicat de pe caldarâm și m-am alăturat celorlați Shinsengumi. Kondo-san l-a bătut pe spate prietenește. În comparație cu vice-comandantul, comandantul e o persoană plină de vioiciune, dacă abia l-ai întâlni ai crede că nu ar putea ucide niciun gândac de noroi darămite un om. Ne tratează ca pe o familie, suntem o familie până la capăt. Unde va fi acest capăt soarta va decide.
  - Vor să incendieze Kyoto, a rostit Hijikata-san. Mâine îi vom prinde și îi vom aresta în numele shigunului pe orice instigatori.
8 iulie 1864 începutul sfârșitului pentru Shinsengumi.