Petale de cireș și sânge

Capitolul 2

Joshua povestește:
Zilele se aștern ușor, ușor pe un făgaș normal, cât ar putea să însemne acest normal, m-am corectat. Patrulele sunt pașnice, parcă orașul înțelegând rolul pe care îl deținem, chiar dacă serviciile noastre tot nu sunt dorite. Mi-am strâns ferm palmele pe sabia de lemn, aceasta potrivindu-se perfect în mâinile mele. Mi-am redresat poziția, tot trupul meu fiind în alertă. Saito-san se deplasa printre noi, cu mâinile strâns la spate, analizând și mai oferind sfaturi din când în când. E întruchiparea perfectă a unui japonez tipic, calm, tăcut, cu o privire ageră care demonstra anii de antrenament cu sabia.
300 de suflete s-au alăturat aceluiași obiectiv, deși fiecare are propria moțivație, însă cred în acești oameni, cred în dreptatea pe care ei se luptă să o înfăptuiască. Provin dintr-o familie de fermieri din Edo, niciodată nu aș fi visat că voi putea deveni un samurai. Majoritatea suntem astfel
- Joshua-kun, vârful sabiei trebuie ținut mai sus.
Am făcut cum mi s-a spus, săbiile noastre coborând și ridicându-se în același timp, la unison. Antrenamentul a durat până când soarele a coborât dintre nori, lăsând în urmă o pâclă de un galben-portocaliu intens. Mi-am șters borboanele de sudoare cu podul palmei și m-am trântit pe maldărul de țărână, obosit, slăbiciunea propriului trup devenindu-mi o închisoare. O palmă mi s-a așezat pe umăr, făcându-mă să tresar.
- Vino cu noi, Joshua-kun.
Okita-san s-a așezat lângă mine, brațul său poposind încă în jurul umerilor mei. Dintre toți el se poartă asemeni unui prieten, deși nu înțeleg de ce face asta. Poate pentru că amândoi nu provenim din rândurile unor samurai sau că sângele nostru este al unor oameni de rând. M-a ajutat să mă ridic, deși picioarele mele au protestat la început.
- Unde, am întrebat mimând curiozitatea.
- Într-un loc care o să te facă să te simți mai bine, a spus apucându-mă de antebraț și trăgându-mă după el.
Harada-san și Shinpachi-san ni s-au alăturat sporovăind despre ultima patrulă în care ei apăraseră un țăran lipsit de apărare de zece ronini care doreau să îl jefuiască. Noaptea orașul e aproape pustiu, în totală contradicție cum se află în timpul zilei, adăpostind doar hoți și criminali în negură. Mi-am așezat mâna pe mânerul sabiei, aceasta conferindu-mi siguranța de care am nevoie. Farurile sunt incapabile să lumineze îndeajuns strada, însă știam foarte bine încotro ne îndreptam. Un zâmbet melancolic mi s-a întipărit pe chip când reședința Shimabara ne-a apărut la orizont, mare, impunătoare și sclipitoare, luminile fiind aprinse în toate camerele.
Okita-san m-a grăbit să intru, pătrunzând într-un coridor lung, podeaua de lemn scoțând un sunet de protest în urma greutății noastre. Unde ești? Întrebarea mi-a răsărit în minte, dorința stranie de a o vedea punându-mi stăpânire pe întregul trup și pe toate simțămintele.
- Luați-o înainte, eu am ceva de făcut, am afirmat aceștia privindu-mă curioși, însă nu au insistat.
Okita-san și-a ridicat mâna în semn de "la revedere". Am rămas o clipă în loc, buimac și năucit de mirosul exagerat de liliac și mentă, combinația lor fiind fatală. Cum aș putea să o găsesc? Am oftat înfrânt. Nu am altă soluție. Am tras prima ușă glisantă, mirosul băuturii acoperindu-l pe cel de liliac. Un bărbat beat și o gheișă. O să dureze o veșnicie.
Hanni povestește:
Mi-am strâns palmele în poală cât am putut de tare, deși trupul tot contiua să-mi tremure, trădându-mi sentimentele. Bărbatul de lângă mine avea peste 30 de ani, ochi de culoarea jadului topit dilatați de aburii fierturii de orez, o mică mustață de culoare brună i se ivea deasupra buzelor roșiatice. I-am umplut din nou vasul fără să mi se ceară. Ochii lui mă sorbeau din priviri, asta făcându-mă să mă simt dezbrăcat. Am înghițit în sec atunci când s-a aplecat spre mine, mult prea aproape, de altfel.
- Ești foarte frumoasă, a rostit, cuvintele lui fiind pocite și greu de înțeles din cauza sake-ului pe care îl băuse.
Degetele lui mi-au atins chipul, cu greu abținându-mă să nu-l pălmuiesc. Mi-am înfrânat acest impuls, în minte apărându-mi chipurile mamei și ale bunicii dezamăgite de comportarea mea.
- Mai doriți ceva de băut sau de mâncare, am întrebat încercând să mă îndepărtez de el, zadarnic.
Cealaltă mână a sa mi-a atins pieptul, furia mea prinzând proporții inimaginabile. Tot ce a urmat a fost ca un vis. Pumnul meu lovindu-i fața, sunetul osului rupt, sângele care i-a șiroit șuvoaie din nas pe mustața aproape inexistentă până pe bărbie. S-a ridicat împleticindu-se, căzând de câteva ori până la ușă. Un hohot de râs m-a izbit, dar mi l-am înfrânat. Am rămas fără client.
Joshua povestește:
- E un bărbat!
Strigătul cuiva m-a făcut să mă opresc din a deschide următoarea ușă. Provenea de la un bărbat beat care abia se ținea pe picioare, dar ceea ce mi-a atras privirea a fost sângele, sângele închegat pe care îl avea pe chip. M-am apropiat de el, un zâmbet instalându-mi-se pe buze.
- Și unde este acest bărbat?
Privirea i-a fugit în spate, dezorientat, abia agățându-se de un perete din bambus.
- Nu te duce acolo, m-a avertizat, însă deja eram prea departe pentru a-l mai auzi.
Am știut de la bun început, dar ceva din mine continua să nege acest lucru cu îndârjire. Poate din acest motiv m-a fascinat și am dorit să aflu mai multe despre ea, despre el, de fapt. Mirosul de liliac devenea din ce în mai întepător cu cât mă apropiam mai mult. Sau poate doar mirosul alcoolului i-au răsucit mințile bărbatului.
Priveliștea dinaintea mea m-a făcut să mă opresc în loc ca fulgerat. Cum poate exista ceva atât de frumos? Piele palidă, trup suav înveșmântat în cel mai colorat kimono pe care l-am văzut vreodată, păr brunet revărsat în cascade pe umeri. Și-a întors chipul spre mine, acele buze uniforme arcuindu-se într-un zâmbet. Mi-e greu a crede cuvintele bărbatului, dar nici imposibil. Am pășit în odaia care duhnea numai a orez fiert și mentă, nedezlipindu-mi nicio secundă privirea de pe acel zâmbet.
- Cu ce a-ți dori să vă servesc, domnule samurai?
Ochii ei de smarald topit în jar m-au analizat în timp ce turna băutura. M-am așezat lângă ea cu trupul greu, istovit în urma antrenamentului. Am primit bucuros fiertura de orez, sorbind încet, lichidul tare alunecând-mi pe gât. Am atâtea lucruri să o întreb, însă cuvintele refuzau să-mi părăsească buzele.
- Mă bucur că ai reușit să îți faci timp să mă vizitezi, a rostit cu vioiciune, una extrem de copilăroasă care m-a făcut să rânjesc. Cum trec zilele tale, Joshua-san?
  A devenit dintr-o dată melancolică, o sclipire stranie acaparându-i privirea.
- Greu, am recunoscut, dar presupun că nici ale tale nu sunt mai ușoare, am continuat, făcând referire la bărbatul cu nasul spart.
A aprobat printr-o înclinare a capului.
- Mereu va exista această gândire, mereu va exista cineva care ne va considera astfel, a oftat, tristețea reliefându-i-se în tot trupul.
- Probabil că așa va fi, am murmurat, dar tu alegi dacă e adevărat sau nu.
S-a rezemat cu spatele de lemnul rece, umerii noștri atingându-se.
- Îmi cer scuze, și-a scuturat capul. Eu trebuie să te destind pe tine, nu viceversa.
  Am râs, lucru care a luat-o prin surprindere.
- Nu am venit în calitate de client ci de prieten, am spus, ea relaxându-se instant.
- Și totuși probabil îți este foame.
S-a ridicat brusc, trupul destabilizându-se și alunecând peste mine. Am icnit a surpriză atunci când am simțit ceva ce nu ar fi trebuit să se afle acolo. Însă chipul lui, e un el, e atât de perfect asemeni unui tablou creat de un artist care și-a propus să acapareze mințile bărbaților, iar trupul lui e așa de mic și firav. Un trup  pentru care aș da orice să îl pot ține în brațele mele. Am ignorat. Bărbatul acela a avut dreptate. Și eu am simțit toată latura de mister care îl învăluia. Și totuși... parcă îmi place mai mult de el acum.