Tammy și Melione nu se cunosc, deși sunt angajați la aceeași companie aeriană cu un program aproximativ asemănător. Asta până când cursa V756 Londra-Havana îi aduce împreună. El, pilotul, și ea, însoțitoarea de zbor, își oferă timpul unul altuia pe...
Oops! Această imagine nu respectă Ghidul de Conținut. Pentru a continua publicarea, te rugăm să înlături imaginea sau să încarci o altă imagine.
După ce mâncăm, rămânem să spălăm vasele. Tammy nu pleacă nicio secundă de lângă mine, ajutându-mă cu orice ce aș avea nevoie. Când terminam de spălat o farfurie, el o punea în suport imediat, așteptând-o pe următoarea. E foarte dulce și mă uimește că cineva poate fi atât de bun. Spune că iubește să spele vasele. Că din orice lucru casnic, acesta este cel mai plăcut. Când era mic, mama lui îl punea să facă aceste lucruri pentru a nu se învață să le aștepte de la altcineva. Să știe că și el le poate face.
Apoi ne retragem în camera mea, unde rămânem până când aud zgomote din sufragerie, semn că Marvin este treaz. În timpul acesta, am stat îmbrățișați și ne-am uitat la o emisiune care se difuzează în fiecare zi la ora asta. Nu știu dacă suntem bine, dar știu că putem fi. El nu a mai adus vorba de Marvin, dar nici nu ar avea de ce. I-am spus tot ce era de spus și nici nu are de ce să mai fie supărat. Nu se întâmplă nimic prin spatele lui și nici nu s-ar putea întâmpla.
Mă ridic din pat și pornesc spre ușă, nu înainte de a privi spre Tammy, care rămâne întins în pat, cu ochii ațintiți spre mine. Dă din cap și o iau ca pe o permisiune. Nu am nevoie de permisiune, dar vreau să fiu sigură că totul este în regulă cu noi. Deschid ușa și ies din cameră. Nu o închid în urma mea.
Pășesc cu teamă până în sufragerie. Nu am mai vorbit cu Marvin de foarte mult timp. Cu Marvin cel treaz. Îl găsesc pe canapea, cu capul între palme, aplecat. Își ridică privirea spre mine și ochii lui îmblânzesc. Nu spune ceva, iar eu nici atât. Nu îndrăznesc să spun ceva, nu o pot face. Merg până la canapea și mă așez lângă el, întinzând mâna, apucând-o pe a lui.
— Îmi pare rău, spune după câteva minute de liniște. Am făcut-o din nou, adaugă. Încerc să nu mai vin aici, dar nu am unde să merg. Nu știu unde aș putea merge. Ești singura persoană la care mă gândesc în acele momente.
Este pentru prima dată când Marvin se plânge sau acceptă să vorbească cu mine. E prima dată când se deschide în fața mea despre acest subiect și pentru prima dată când vreau să ascult. Știu că sentimentele mele pentru el sunt stinse, însă mereu va fi o persoană pe care nu voi uita și pe care o voi ajuta cu orice. E, pur și simplu, așa.
— Cum adică nu ai unde să mergi? Ce vrei să spui? îl întreb, întorcându-mi atenția asupra lui.
— Nu vreau să îți fie milă pentru mine. Nu e nimic, adaugă și se ridică de pe canapea.
Pornește spre hol, probabil știe apartamentul ăsta cu ochii închiși. Se clatină puțin, dar își revine. Aud pași dinspre dormitor și nu sunt singura care aude. Marvin se oprește și se întoarce spre Tammy, care pășește lejer în sufragerie, privind spre mine prima dată și apoi spre Marvin.
Marvin îl analizează, încercând să îl pună într-un context, să îl ia de undeva. Ochii lui se fac mari dintr-odată și se întoarce cu totul spre Tammy.
