Licitația

Capitolul 24

Cu 5 ani in urmă

Coridorul lung mirosea urât, un amestec de mucegai și plante uscate. Ochii Troiei se obișnuiră greu cu lumina slabă, căci după cele patru pre petrecute în lumină puternică a soarelui ochii nu mai concepeau altă sursă de lumină decât cea naturală. Clipi des și desluși siluetele a doi bărbați care mergeau în fața celor doi ce o țineau de mâini. Pereții gri erau decojiți în unele colțuri și realiză că nu cunoștea pe nimeni, cei patru bărbați îi păreau străini. Își dorea să se miște, să fugă, să fugă departe de cei ce o țineau împotriva voinței sale, însă muschii păreau că lucrează împotriva ei și toate încercările sale de a se elibera sfârșeau în eșec.

-Asta e prea mică să reziste, râse cel ce o ținea de umărul drept.

Picioarele sale erau slabe, incredibil de slabe, sau cel puțin așa le simțea ea atunci când încerca să le miște, pierduse controlul asupra propriului său trup. Încerca să își ridice capul pentru a-i vedea mai bine pe cei care o duceau de-a lungul coridorului care părea că nu se mai termină. Se panică și scoase un scâncet slab care fusese observat de unul dintre bărbații din fața ei, căci pentru un scurt timp se întoarse înspre ea.

-Cu ce au crescut-o? Cu semințe și iaurt? Râse altul. Are treizeci de kile'.

Ochii Troiei analizau tot ce puteau, podeaua murdară, petele de pe ea, bocancii negri ai barbatilor, vârful armei bărbatului din fața ei, chiar și propriile mâini care cadeau inerte înspre podea. I se păreau străine, totul îi părea străin. Mama, gândi ea. Tata. Probabil că își făceau griji, poate că poliția era deja pe urmele ei, trecuseră abia câteva ore de când începuse să își amintească ceva, dar nu reușea sub nici o formă să își amintească cum ajunse acolo. Intrase în acel tunel, apoi se trezise în mâinile lor. Mâini reci.

-Cred că asta e greutatea normală la paișpe ani, spuse unul dintre cei care o ținea.

-Nu fi prost Tom, râseră ceilalți.

Lacrimile Troiei păreau blocate în colțurile ochilor, își dorea să plângă, însă teamă că nu știa ce se va întâmpla cu ea învinse orice altă emoție pe care o simțea. Groaza puse stăpânire pe ea atunci când bărbații se opriseră în dreptul unei uși.

-Las-o aici, vine Jerry și se ocupă de ea și de celelalte, zise hotărât cel înalt dintre cei doi ce merseră în fața.

Scâncetele Troiei deveniseră mai puternice și încercă încă o dată să se zbată în mâinile lor, însă tot ceea ce reuși fusese să își obosească și mai mult mușchii deja sfârșiți de oboseală. Pentru câteva secunde reuși să își ridice capul, doar pentru a privi o ușă neagră de metal care se deschise cu un sunet puternic. Mirosul de metal ce o lovi o făcuse să se strâmbe, și strănută de două ori în urma contactului cu aerul încărcat, apoi capul ei cazu din nou, căci chiar și acea mișcare slabă o secătuise de energie. Cei doi bărbați o traseră după ei în interiorul camerei, apoi o lăsaseră încet pe podea, împingând-o asemenea unui sac gol atunci când se lipi de podeaua rece. O dureau brațele în locurile de care cei doi o ținuseră și își repeta în gând că în curând totul se va sfârși, că părinții o vor găsi, nu puteau fi așa departe își spuse optimistă.

Ușa se închise cu un zgomot puternic și un scârțâit, apoi totul se scufundă într-o liniște mormântală pentru câteva clipe ce păruseră o eternitate. Apoi, în acea liniște ce o îngrozea auzi un scâncet, asemenea unui suspin. Își dorea să deschidă ochii și să vadă sursa acelui scâncet, intuiția îi spunea că era o altă fată, femeie. Simțea podeaua rece sub ea, picioarele acum goale fiind la fel de reci precum ploaia înghețată, dar deși incerca să le tragă spre ea nu reuși. A doua oară când auzi acel suspin se convinse că nu era singură acolo și acest gând o liniștit. Totul va fi bine, gândi ea. Lipsa ei era deja observată și chiar acum poliția ii găsise urma, așa trebuia să fie, așa era normal. Mâinile îi zăceau inerte pe lângă trup și mâncărimea de la încheietura mâinii stângi o deranja mai tare decât podeaua rece.