Attack on Titan: The Untold Story

Prolog

ZIDUL: Rose

DISTRICTUL: Trost

ANUL: 850

"Pare ca nu se mai termina.... Masacrul continua de prea mult timp, in ritmul asta ne vor manca pe toti, avangarda plus marea parte din trupele de elita sunt declarati morti sau pierduti in lupta. Nu stiu cat mai pot rezista asa, lamele imi sunt tocite, gazul....... Sa nu mai vorbim, am noroc daca ajung la 20 de metri de zid, titanii au inconjurat sediul central, deci nici nu vine vorba de reaprovizionare. Aici sa se termine? E asta sfarsitul luptei? Nu credeam ca vointa o sa imi devina mormant si dorinta de razbunare crucea, nu vreau sa cred ca ai mei camarazi au luptat in van. Nu sunt sigur, dar cred ca am auzit un strigat puternic........ Armin? Echipa 34 a avut aceeasi soarta? Nici nu ma mira, la ce iad e aici".

**O voce puternica striga pe fundal in distanta**

- Hunter?!?

La scurt timp vocea a fost insotita de o persoana ce a aterizat langa mine folosind dispozitivul de mobilitate omnidirectionala, nu pot sa nu il recunosc, e Jonathan Mark, liderul echipei de recruti 61, echipa din care fac parte si eu.

- Cum poti scrie in momentul asta, tu nu intelegi ce se intampla?

Striga acesta la mine, in timp ce respira greu. Ii pot citi frica din ochii pe care pare ca vrea sa-i ascunda cu parul sau lung si saten, omul asta nu vrea sa moara, incearca sa evite inevitabilul, cum l-am vazut prima data m-am prins ca este genul de persoana care nu poate sa accepte o situatie ca asta.

- Las o ultima nota, situatia pare a fii in defavoarea noastra.

Ii raspund eu calm privind cerul, privind in jur, privind iadul ce s-a raspandit in mai putin de cateva ore. Ma ridic din genunghi si ma indrept spre acesta, bagand carnetul in buzunarul de la vesta.

- Am pierdut prea multi soldati, am fost luati prin surprindere serios si nu cred ca celelalte echipe o duc mai bine.

A spus acesta, de aceasta data mai calm dar grabit in cuvinte, in timp ce incearca sa isi acopere cu mainile o rana din zona coastelor, mai mult ca sigur destul de grava. Nu il pot contrazice pe om, la cati soldati omorati am vazut cu proprii mei ochi. Vreau totusi sa imi pastrez calmul, nu ma ajuta la nimic daca izbucnesc in rafale de lacrimi, situatie de care capitanul meu nu cred ca este prea departe, tinand cont de faptul ca rana ii sangereaza haotic. Cred ca ma priveste mirat, probabil ca nu intelege cum de nu am luat-o razna, la urma urmei experienta de lupta nu am, e prima mea batalie, daca stau sa ma gandesc cred ca nici eu nu ma inteleg, poate.... Stiu ca nu mai am nimic de pierdut? Nu credeam ca nici macar eu nu sunt in masura sa ma inteleg.

- O buna parte din soldatii ce au supravietuit s-au strans pe acoperisurile din zona de est, cred ca ar fii bine sa te indrepti si tu intr-acolo, e mult mai sigur!

Imi sugereaza liderul meu, recapatandu-si cumpatul pierdut anterior. Dar oare de ce mi-a spus doar mie, nu are de gand sa ma urmeze? Fara sa stau prea mult pe ganduri il intreb.

- Dumneavoastra ce o sa faceti?

Privind in departare, cautand parca ceva dar aplecat in fata din cauza durerii imi raspunde in cel mai serios mod posibil:

- Trebuie sa ma odihnesc putin!

- Dar domnule..... * Incerc eu sa intervin, cautand sa mentionez faptul ca mai mult ca sigur rana lui trebuie ingrijita urgent* 

-ASTA E UN ORDIN RECRUT, TE SALVEZI PE TINE PRIMUL!

Striga acesta la mine, in timp ce se incolaceste in fata mea din cauza durerii, dupa care trage aer in piept si continua: