Coroana întunericului

Capitolul 42: Malakai

      Rose este prima care îşi ridică privirea, iar verdele ei se stinge atunci când dă de Malakai. Uită să mai respire pentru o secundă şi se uită derutată la el, apoi la Ekaterina, încercând să se convingă că e un vis şi nu realitatea.

      Damian se întoarce şi el când priveşte cum sufletul o părăseşte pe Rose şi rămâne pur şi simplu în tăcere. Nu se aştepta ca fratele lui să se întoarcă aici jos, însă o parte din el ştia că va veni. Malakai se ţine mereu de cuvânt.

      — Tu nu ar trebui, nu, Rose se bâlbâie.

      Să fie sus? Malakai se întreabă şi el.

      — Ba da, îi răspunde. Dar nu pot pleca până nu îmi rezolv treburile aici.

      Malakai îşi priveşte fratele. Ştiau amândoi că nu se va întoarce la palat până nu rezolvă situaţia dintre ei, iar asta însemna probleme cu regii. Ultimul lucru pe care Damian voia să îl facă era să îi creeze probleme fratelui său înainte de încoronare. Nu îl iertase încă, în totalitate, însă ştia că atunci când coroana aia va fi pe capul lui, Malakai va trebui să suporte o altfel de greutate pe umerii săi, una insuportabilă.

*

      Ekaterina toarnă nişte coniac în pahare şi le pune pe birou. Malakai şi Damian încă se priveau în tăcere. Tensiunea din încăpere creştea cu fiecare minut care rămânea prins în linişte. Damian semăna tot mai mult cu tatăl său acum, stând aşa nemilos în scaunul de la birou. Însă Rose îndulcea imaginea lui, standu-i în spate.

      Ekaterina se aşează lângă Malakai şi ia o gură din paharul ei. Sunetul pe care paharul îl face când îl aşează pe birou e singurul care rupe tăcerea. Se lăsă pe spate şi îi priveşte pe Rose şi Damian stând acolo, ca o poză pentru un tablou rafinat. Arămiul din părul lui Rose părea să strălucească în lumina iernii ce o avea în spate, iar Damian părea să fie tot mai rece.

      O durere îngrozitoare o loveşte pe Ekaterina în mijlocul frunţii, încât îşi întinde mâna după cea a lui Malakai şi o strânge. Malakai îşi iese repede din rolul acelei statui de piatră în care intrase şi priveşte către Ekaterina. Însă negrul din privirea ei îl prinde în întuneric, de parcă ar fi fost o oglindă a tot ceea ce văzuse. Iar acum, amândoi văzuseră şi nu înţelegeau de unde vine această senzaţie, de parcă amandoi se rup de realitate şi ajung într-un viitor pe care nu îl cunosc încă.

      — Ce se întâmplă? Damian are impulsul de a se ridica.

      Încă era îngrijorat pentru ei, oricât ar încerca să îşi spună că îi urăşte. Şi ceea ce îi spusese Rose, că au avut motivele lor iar ei trebuie să fie acolo să le amintească că au o inimă, îl tulburase atât de tare, fiindcă ştia că ea are dreptate. Ei ţineau în mâna coroana, aşa că trebuiau să uite ce au în suflet, însă el era liber de strânsoarea tronului, aşa că trebuia să fie acolo, să le amintească ce contează.

      — Nu am idee, Malakai spune lent căci îşi anunţase înfrângerea.

      Nu înţelegea ce se întâmplă şi de ce această senzaţie se întorsese. Mai important, de ce şi Ekaterina o purta după sine. Erau multe lucruri pe care trebuia să le afle şi atâtea informaţii la care va avea acces abia după ce va deveni rege. Iar timpul părea să se simtă tot mai rigid în ultima vreme.

      — Nimic important, oricum! Ekaterina spune. Avem treburi mai importante de rezolvat. Şi de exemplu, faptul că fratele tău nu s-a întors între lumi încă de ieri.

      Damian se îndreaptă de spate şi se uită către fratele lui surprins. Cum reuşise să se facă nevăzut atât de mult timp la palat? Dar îşi aminteşte că probabil Lapis îl ajutase, fiindcă a văzut-o dimineaţă prin conac. Lapis mereu îl ajutase... Niciodată nu a renunţat la el, deşi ea l-a văzut în cele mai rele momente ale sale. A rămas în dreapta lui chiar şi când Malakai i-a ordonat să plece. A stat lângă el indiferent de ce, fiindcă ea putea să vadă în el adevărul. Însă Damian nu era atât de puternic încât să vadă, dar simţea. Şi asta ar trebui să îi spună că fratele lui nu i-ar face niciodată rău intenţionat.