Coroana întunericului

Capitolul 42: Malakai

      Când îşi ridică privirea către Malakai, gheaţa din ochii lui se topise, însă rămăsese împietrit în loc. Timpul fugea pe lângă ei şi încă nu reuşeau să părăsească conacul. Cu cât stătea mai mult aici, Malakai risca probleme cu regii înainte de încoronare, iar Ekaterina era mai conştientă de asta decât el. Până ce coroana nu va sta pe capul lui, nu trebuia să îşi permită luxul de a crea probleme.

      — Pierdem timp preţios, Ekaterina spune.

      Ea se pierde repede pe uşă, fiindcă nu s-ar fi simţit destul de puternică să treacă pur şi simplu, în mersul unui simplu om. Malakai apare pur şi simplu, în dreapta ei, atunci când uşile garajului se deschid încet în faţa sa.

      Rover-ul era într-o culoare neagră, lucioasă, iar geamurile erau fumurii. Ceea ce era spre bine, fiindcă, deşi Ekaterina îl susţinea pe Malakai, nu ţinea să afirme în gura mare tot ce se întâmplă în umbră. Înăuntru, încă se mai simţea mirosul de stejar care îi plăcea tatălui ei.

      Privind aşa, către cel care ţine volanul în mână şi văzându-l pe Malakai în locul în care Vladimir stătea odată, un gând îi străfulgeră prin minte şi zâmbeşte.

      — Ce este? Malakai aruncă o privire către Ekaterina. Te uiţi la mine de câteva minute.

      — O să schimbi multe, ştii? ea spune. Vei fi un rege bun.

      Dar îşi întoarce privirea către parbriz, fiindcă nu avea idee de unde veniseră aceste cuvinte. Era ca şi cum cineva îi şopotise în ureche, cu atât de multă convingere, încât semăna cu o profeţie. Ca unul din acei oameni de demult, despre care citise că avea daruri aparte de la divinitate, caruia îi arătaseră viitorul prin ochii săi.

      — E cam mult, Malakai mărturiseşte ironic. Abia dacă mi-ai făcut un compliment în viaţa ta, iar acum ţi-ai depăşit norma într-o singură zi.

      — Scuze, Ekaterina spune în şoaptă. Nu ştiu de unde a venit, am avut doar senzaţia că, ea se oprește fiindcă nu reușeste să explice.

      — Că vezi viitorul, Malakai se uită către ea.

      Ekaterina îşi mută repede privirea către el şi rămân uitându-se unul la altul atât de serioşi. Ekaterina îşi încruntă fruntea, fiindcă Malakai îi citise gândurile şi nu înţelegea.

      — Da, ea spune dar arată de parcă ar avea mai multe întrebări. De unde...

      — Fiindcă am avut-o şi eu, Malakai se uită către drumul din faţă.

      Ekaterina ar vrea să afle mai multe, însă se retrage în locul ei, fiindcă ştie că Malakai nu va dezvălui decât atunci când va crede el de cuviinţă că este bine. Era un caz pierdut să încerce să scoată mai multe de la el.

      Porţile înalte ale conacului se deschid în faţa lor, iar Malakai parchează maşina undeva în spate. Ekaterina zâmbeşte pentru sine, căci era încă prudent. Poate că era bine să dezvăluie ce se întâmplă în umbră, ştia că era spre bine. Dar ezitarea asta, responsabilitatea de a ascunde legătura lor, încă le curgea prin vene. Nu era necesar să se grăbească. Trebuiau să îşi calculeze cu atenţie paşii dacă vor să câştige acest război.

      Mirosul dulce de ciocolată caldă se simţea încă de la intrare. Ekaterina şi Malakai se uită unul la altul, întrebându-se acelaşi lucru: „Ce se întâmplă?". Nişte voci se aud din salon aşa că se îndreaptă amândoi acolo.

      Masa era ocupată de câteva mâncăruri uşurare, iar aburii încă se vedeau dansând deasupra cănilor, aşa cum mirosul i se simţea mai puternic din arcada pătrată. Rose stătea în dreapta lui Damian, povestindu-i ceva cu privirea ei aprinsă şi zâmbetul copilăros, iar el e prea captivat de ea ca să observe o altă prezenţă în încăpere.