Coroana întunericului

Capitolul 41: Damian

      Dar ardea pe interior. Fiindcă nu mai avea pe nimeni. Proprii ei părinţi o condamnaseră de la naştere la o viaţă fără pic de suflet, iar cea care îi fusese şi încă îi este o soră, era absorbită în încercarea de a face din această lume blestemată, una în care numele păcii putea fi rostit. Iar acum, singura persoană care mai stătuse lângă ea, se răcea la fel cum Ekaterina o făcuse acum mult timp. Uită de ea, de parcă devenea o fantomă. Era invizibilă...

      Mâna îi este cuprinsă de o căldură familiară, iar atunci când este obligată să se întoarcă, Rose se izbeşte de pieptul lui. Mirosea a băutura, însă mâinile lui o strâng tare, de parcă ar leag-o cu nişte lanţuri imaginare.

      —Nu pleci! el îi spune.

      Rose se îndepărtează din îmbrăţişarea lui, cu greu, fiindcă Damian era mai puternic şi rămâne în tăcere. Îl priveşte un moment cu ochii ei arzători. Ba avea să plece! Nu va rămâne doar pentru că el se decisese într-un final să o mângâie pe cap, aşteptând în schimb să fie iertat imediat.

      — Gărzile mele sunt deja pe drum, Rose îi spune tăios.

      Nu era adevărat. Nici nu avusese curajul să pună mâna pe telefon. Atunci și-ar fi semnat contractul către o moarte înceată. Dar nu avea să fie atât de moale în faţa lui Damian,el care devenea tot mai mult imaginea fratelui său şi a Ekaterinei.

      — Atunci spune-le să se întoarcă! Damian îi ordonă.

      — De ce? Rose ridică tonul. De ce nu ar trebui să plec?

      — Pentru că nu te las eu! Pentru că, că...

      — Nici nu poţi să îmi dai un motiv!

      Rose se enervează privindu-l cum se bâlbâie, incapabil să îi spună o propoziţie coerentă. Părul i era ciufulit de la cât de mult îşi trecuse mâinile prin el, cuprins de gânduri măcinătoare. Albastrul din privirea lui pălise, iar ochii îi erau roşii. Simţise că tremura din toate încheieturile atunci când o strânsese în braţele lui, dar voia încă să pară stăpân pe sine, deşi se frângea în interior. Nu avea nevoie de ea, îi arătase clar. Va putea să ascundă totul în sine, precum Ekaterina o făcuse. Aşa că ea putea pur şi simplu să păşească pe acea uşă, fără ca cineva să îi simtă lipsa.

      — La naiba, Rose! Damian îşi pierde răbdarea. Pentru asta!

      Înainte ca Rose să înţeleagă ce voise el să spună, Damian îi cuprinde fața în mâinile sale. Buzele lui le stăpânesc pe ale ei, făcând-o să cedeze imediat. Îşi imaginase de prea multe ori, adânc în mintea sa, cum ar fi să îl sărute, ca acum să opună rezistenţă. Mâna lui îi cuprinde talia şi o trage mai aproape. Se lipeşte din nou de pieptul lui, simţind căldura lui plăcută şi gustul înţepător de coniac de pe buzele sale. Damian ar fi trebuit să se oprească acolo, însă fusese învins încă din momentul în care o avusese atât de aproape de el. Talia ei în mâinile sale, pielea ei fină pe a lui şi mirosul său pe care îl purta de când se mutase în conac, îl fac să îşi piardă ultimul gram de raţiune. O sărută o ultimă dată şi se depărtează. Nu ştia dacă Rose va rămâne sau va pleca pe acea uşă, în ciuda sincerităţii acestui moment. Dar pentru câteva secunde, uitase de tot ce se întâmpla în jurul lui şi doar trăia.

      Când Rose îl rugase să îi dea un motiv, cuvintele fratelui să îi răsunaseră în minte. Sperase că el să fie cel care rupe lanţurile impuse de părinţii lor. Malakai fusese mereu cel care primea lovitura glonţului, în speranţa că Damian nu va trăi niciodată cu restricţiile care îl tăiaseră pe el. Dar Damian nu profitase niciodată de această ocazie. I se părea nedrept, ca el să îşi savureze viaţa în timp ce fratele lui suferea în singurătate. Voia să îndure alături de el. Dar Malakai avusese nevoie să ştie că Damian e bine, că rănile trecutului nu îi lăsaseră şi lui cicatrici, ca să aibă tăria să rupă definitiv aceste lanţuri. Damian era motivul pentru care Malakai lupta de fiecare dată. Ceva din ura pe care o purta în suflet acum câteva momente, parcă începe să se stingă uşor.