Coroana întunericului

Capitolul 40: Malakai

      — Cine a zis că am de gând să mă întorc sus? Malakai anunţă degajat. Voi sta la tine până discutăm cu Damian. Dacă mă primeşti, bineînţeles!

      Ekaterina oftează şi se aşează brusc pe una din canapele. Trebuia să ştie că nu poate lăsa garda jos în prezenţa lui. Plănuieşte ceva, în mintea sa întortocheată, în fiecare secundă din timpul său.

      — Eşti imposibil, Ekaterina spune pentru ea.

      Îi face semn lui Malakai să se aşeze. El nu ezită o secundă şi se face comod pe canapeaua din faţa ei.

      — Dacă lupii sau vrăjitoarele apar prin tunele, vei sta aici sus, departe de ei.

      Malakai încuviinţează din cap, deşi nu o ascultă prea tare. Ekaterina avea obiceiul de a ţine totul sub control, de parcă ar putea să piardă frâiele dacă nu rămâne aşa, încordată. Dar Malakai nu avea de gând să se îngrijoreze de ceva în seara asta. Singura lui durere era Damian şi punctul în care lăsaseră conversaţia. Dar o vor rezolva mâine, chiar dacă Damian îşi va lua timpul lui să se liniştească.

      — Lucius are obiceiul de a veni neanunţat, Ekaterina mărturiseşte. Şi...

      — Nu vine doar când îl înştiinţezi tu? Malakai o întrerupe de niciunde.

      — Lucius face doar ce are chef.

      — Ar fi trebuit să îl învăţ pe cerberul ăsta o lecţie acum multă vreme, Malakai murmură.

      Se ridică de pe canapea înainte ca Ekaterina să apuce să spună ceva. Îşi plimbă paşii lent prin cameră şi se îndreaptă către birou. Rămâne privind draperiile vişinii şi îşi pune mâinile la spate.

      — Tatăl tău obişnuia să stea aşa, Malakai spune.

      Ekaterina respiră adânc auzind aceste cuvinte de la el.

      Regii celor trei specii jucaseră o tactică fină, aceea de a ademenii ceilalţi moştenitori pe lângă ei. Astfel, din respect pentru ei, copiii aveau să își amintească mereu de dorinţa părinților de pace şi aveau să întoarcă pe cât de puţin armele unul împotriva celuilalt.

      Damian se legase cel mai mult de Dahlia, precum Vladimir ştiuse să îl înfăşoare în jurul lui pe Malakai. Cassandra îşi pusese mereu speranţa că Ekaterina va avea spatele cerberilor, fiindcă moştenitorii îngerilor nu erau pe atunci prea interesaţi de Lucius. Damian încă îl dispreţuieşte. Iar cel ai cărui ochi au fost captivaţi de nestemata neagră a vampirilor, fusese însuşi Mordecai. El şi Vladimir au ţinut foarte mult ca legătura dintre îngeri şi vampiri să curgă prin venele viitorilor regi, astfel că Mordecai cerea prezenţa Ekaterinei, iar Vladimir pe cea a lui Malakai.

      — Eu mergeam în spatele lui, Malakai continuă. Mă opream în faţa biroului, iar el venea până aici.

      Malakai apuca draperiile şi dintr-o mişcare, lasă lumina slabă de iarnă să pătrundă prin fereastra mare. Copacii dezgoliţi ai pădurii se vedea unduindu-se jos. Pământul părea să îngheţe cu cât zilele se afundau în decembrie.

      — Trăgea perdelele şi rămânea puţin aşa, cu mâinile la spate. Privea către orizont şi nu am înţeles niciodată ce anume privea. Apoi se întorcea, se aşeza pe scaun şi îmi făcea semn să mă aşez. Toate acestea fără să mă privească în ochi. Ştii de ce?

      Malakai se întoarce către Ekaterina. Se privesc amândoi într-un moment de tăcere, iar Ekaterina zâmbeşte scurt de pe canapea. Ea ştia, fiindcă trebuia să ştie. Vladimir fusese întotdeauna exemplul ei.