Coroana întunericului

Capitolul 40: Malakai

      — Ce ai de gând să faci acum? Ekaterina întreabă. Ţi-ai rupt promisiunea şi ştim amândoi, nu mai ai de gând să te ţii de ea.

      Malakai o priveşte în colţul ochiului şi zâmbeşte siret pentru sine, continuându-şi drumul pintre câmpurile de lavandă.

      — Ce am de gând să fac e să lupt de partea ta, să distrug Alianţa şi să le arăt că se vor tăia dacă încearcă să se atingă de îngeri.

      — Dar poate ar fi mai bine, totuşi, să rămâi sus până după încoronarea ta.

      — Am stabilit că nu o eliminăm pe Celest până atunci, nu că îngheţăm toate planurile, Malakai explică.

      — Nu am găsit nimic cu care să acuzăm Alianţa, Ekaterina oftează. În tot ce au făcut, şi-au şters bine urmele şi trebuie să pornim în luptă bine pregătiţi nu doar cu suspiciuni.

      — Şi eu ţi-am promis că o să găsesc ceva. Până atunci, vreau să le arăt că trebuie să se teamă. De asta am nevoie de tine la încoronarea mea, Katrina! Şi Lucius va fi acolo.

      Ekaterina se opreşte pentru un moment. Malakai încetează şi el din a mai face paşi şi îi întâlneşte Ekaterinei privirea serioasă. Nu îi putea citi dezaprobarea, deci ia asta ca un semn bun. Îşi purta faţa opacă, fiindcă nu lasă nici acum garda jos.

      — Vrei să răspândeşti şoapte, ea spune. Separat, nu au putut pune mâna pe noi. Împreună, suntem cel mai amar coşmar al înţelepţilor.

      Malakai zâmbeşte, confirmându-i Ekaterinei că are dreptate. El dorea să îi ardă încet pe rug înainte să îi ia pe sus cu armata pe care ei încearcă să o construiască. Era o idee bună, trebuia să recunoască. Dar ceva din Ekaterina ezită. Se asigurase în fiecare secundă a vieţii ei să ascundă această legătură dintre ei, dintre vampiri, îngeri, cerberi. Acum părea imposibil să lase jos această cortină în spatele căreia se ascunsese atâta timp. Dacă se afişau împreună şi cortina cădea, în urma ei ieşeau la iveală adevăruri şi secrete bine îngropate în podeaua scenei.

      Totul sau nimic!

      — De ce am plecat din birou?

      Malakai o trezeşte pe Ekaterina din gândurile ei adânci. El intrase în câmpul de lavandă pentru a rupe o tulpină cu flori albe, fiindcă ajunseseră la capătul serei.

      — Am auzit paşii lui Rose, Ekaterina răspunde. E mai bine să nu te fi văzut acolo. Şi sper că ea va reuşi să îl liniştească pe Damian. Măcar până mâine, când o să îi fac o vizită.

      — Voi veni şi eu mâine.

      — Nu cred că e bine să pendulezi aşa des între lumi, fiindcă o să rămâi fără putere.

      Malakai tace și lasă o liniște plăcută să domine. Poate că de data asta îi dă dreptate Ekaterinei. Privirea lui se lăsă în jos, admirând albul elegant al lavandei. Învârte floarea în mâinile sale de câteva ori şi i-o întinde Ekaterinei, cu o privire copilăroasă.

      Ekaterina oftează şi zâmbeşte scurt, fiindcă prezenţa lui înaltă, în faţa ei, întinzându-i flori albe, îi aminteşte de tatăl ei. Obişnuia să stea în grădina conacului, la umbra copacilor bătrâni şi să o privească pe Dahlia cum împletea coroniţe de flori pentru mica lor prinţesă.

      Ekaterina se întinde pentru a cuprinde floarea, eliberând-o din mâna lui Malakai. O briză rece îi cuprinde întreg corpul şi se trezeşte, însă prea târziu. Îşi plimbă privirea în jurul ei, pentru a observa că sunt în biroul conacului, în camera întunecată de perdelele groase şi încălzită de focul ce mocnea în şemineu.